CAPITOLUL IClar, mi-e teamă că mă aflu într-un ciclu fără sfârșit, totul a devenit simplă rutină. Nici nu mă mai mir că uneori simt că mă aflu într-un fel de vid, că am pierdut abilitatea de a comunica cu oamenii, în mod concret. Cândva, eram bună la așa ceva, chiar foarte bună, comunicarea era punctul meu forte și m-a ajutat foarte mult în carieră de-a lungul timpului. Ieri, m-am trezit dimineață devreme, ca de obicei, de altfel, m-am dat jos din pat și am stat și am ascultat îndelung tăcerea din casă. Singurătatea era apăsătoare. Dacă nu ar fi fost câinele vecinului, care lătra plin de entuziasm în curtea de peste drum – doar el știa ce găsea atât de interesant de trebuia să urle din toate puterile, aș fi crezut că sunt singura ființă în viață de pe pământ. Mi-am băut cafeaua privind strada absent, lăsându-mi mintea să hoinărească fără nici un țel. Părea mult prea plictisitor să încep să-mi frunzăresc agenda plină de întâlniri, cum făceam în fiecare dimineață. Brusc m-am întrebat când am pierdut acel sentiment de nerăbdare ce mă însoțea la fiecare pas, pe când mă cățăram pe acea scară metaforică care ar fi trebuit sa mă conducă într-unul din acele birouri legendare, pe care nu le împărțeai cu nimeni, de la ultimul etaj al clădirii companiei, și care aveau vederea la lac. În această dimineață însă, m-am trezit într-o dispoziție nouă: aveam un sentiment de neliniște, de așteptare, vecin cu anxietatea. Era ceva ce nu am mai simțit de foarte multă vreme și un lucru îmi era clar : ceva urma să se întâmple. Nu știam dacă era ceva de bine sau de rău, pentru că niciodată nu am putut diferenția între aceste trăiri, dar cel puțin de data aceasta știam că ceva nou urma să se întâmple și era suficient. Mă cam săturasem de aceleași zile identice și eram pregătită să încerc ceva nou. De data aceasta, mi-am băut cafeaua privind strada cu ochi diferiți, ba chiar m-a amuzat micuțul Russel terrier de vis a vis. De obicei, este extrem de enervant: aleargă într-una bezmetic, își vânează propria coadă sau păsărelele de pe gard, aceasta bineînțeles când nu aleargă după fantome pe care doar el le vede, și latră tot timpul pe un ton ascuțit de parcă ar anunța sfârșitul lumii sau de parcă ar face concurență unei alarme de incendiu. Azi, însă, mi se părea plin de viață, iar plăcerea lui de a trăi m-a cuprins și pe mine. O simțeam trepidând înăuntrul meu, dându-mi energie. Când am scos mașina din garaj, sentimentul acela viu, care vorbea de noi posibilități, încă mă însoțea. *** Dimineața s-a târâit monoton, ca de obicei, chiar părea să nu se mai termine, dar acea presimțire pe care o aveam că ceva se va întâmpla curând m-a ajutat să îmi păstrez buna dispoziție. Aproape am încurcat-o în timpul ultimei ședințe dinainte de prânz. Eram plictisită până la lacrimi, discutând în ședințe aceleași probleme mereu și mereu, fără a ajunge la nici o concluzie – nici nu știu de ce oare mai ținem întrunirile acestea, poate doar ca să pierdem timpul să spunem că lucrăm. M-am trezit visând cu ochii deschiși și cineva se pare că mi-a adresat o întrebare – aparent una importantă, iar eu nici măcar nu remarcasem așa că nici nu se mai punea problema să și răspund. Doar când am simțit ochii tuturor pe mine și am văzut expresia neplacută de pe chipul șefului meu – acea expresie pe care o are de fiecare dată când cineva o dă în bară și urmează să suporte consecințele neplăcute, m-am întors și eu la realitate și mi-am adunat gândurile împrăștiate de pe coclauri. Bineînțeles, șeful m-a chemat în biroul său după aceea pentru a avea o scurtă discuție cu mine. Cu câțiva ani în urmă, m-aș fi temut de o astfel de întâlnire, mai ales că, acela era tonul pe care îl folosea când urma să spună cuiva că serviciile sale nu mai erau necesare companiei. Pentru o clipă, plicul roz oferit la concediere mi-a apărut în minte, dar am ridicat din umeri ca și cum nu mi-ar fi păsat de nimic. Pe moment, chiar nu îmi păsa. Atinsesem probabil punctul acela în care aveam tendințe distrugătoare. -Meg, ai fost deja cu noi de mai mulți ani, îmi spuse el pe un ton egal. Ce-i puteam răspunde? Am aprobat dând din cap și am așteptat continuarea pentru că știam că avea ceva de spus, iar când domnul Johnson avea ceva de spus trebuia și să fie ascultat. -Cred că ai atins maximum de potențial aici, Meg. Mda, plicul roz părea să devină realitate. Aveam senzația că îl pot simți în mână, acea hârtie subțire ce apare din când în când în coșmarurile oamenilor. Am un prieten care a petrecut nopți întregi fără somn după ce a fost bântuit de astfel de vise. În final, din cauza nopților nedormite nu a mai dat randament și chiar s-a trezit cu acel malefic plic roz în mână. -Nu spun că nu ai făcut treabă bună aici, spuse el. Bun, e clar, vrea să îmi țină un discurs de adio, așa că m-am decis să-l ascult. Nu era ca și cum aș fi avut altceva mai bun de făcut în acel moment și nu se făcea să mă ridic și să părăsesc încăperea brusc. Eram prea politicoasă pentru a mă comporta astfel. E adevărat. mai aveam ședințele acelea de după-masă, pentru că treceam din ședință în ședință zilele acestea, și mai era și promisiunea făcută Lornei de a lua prânzul cu ea, dar nu era foc dacă întârziam și eu o dată. Nu cred că ar fi fost prea grav considerând că niciodată nu am întârziat la nici un fel de întâlniri. Oamenii vor trăi și cu asta până la urmă. -Mă gândeam că ai avea nevoie de ceva mai incitant, ceva care să te motiveze, continuă domnul Johnson. Acesta era un discurs foarte bun de concediere. Spune-i omului că-l concediezi ca să-i oferi posibilitatea de-a se împlini în altă parte, de a-și atinge adevăratul potențial. Bine gândit, șefu! Ai făcut școală pentru a învăța tactica aceasta de concediere sau ce? -Știu că ți se pare surprinzător acum… De fapt nu, nu era surprinzător deloc pentru că probabil oamenii și-au dat seama că eram plictisită de aceeași slujbă care nu îmi mai oferea nici o provocare, care devenise o simplă corvoadă. Dar, mai ales, concedierea, în acel moment, nu reprezenta o problemă cu adevărat, nu așa cum ar fi fost cu câțiva ani în urmă. Nu mi-am mai luat o vacanță de mulți ani, așa că meritam un pic de timp liber, și aveam destui bani în bancă ca să trăiesc fără o slujbă pentru o vreme. Nu trebuia să plătesc chirie pentru că, de fapt, casa îmi fusese lăsată de o mătușă bătrână și aproape necunoscută, iar garderoba mi-era plină cu haine pe care nici măcar nu avusesem ocazia să le port până acum. Dacă stau și mă gândesc bine, nu mănânc prea mult … deci, nu, nu era o problemă reală, cel puțin pentru un timp. Mai încolo voi vedea eu. Nu trebuia să iau o decizie capitală în acel moment. Aveam suficient timp la dispoziție după aceea. -Văd că ești cam supărată și îngândurată… După ce își dădea oare seama? Nu eram supărată defel. Mă simțeam ca și cum eram suspendată într-o bulă de aer. Nici un fel de planuri pentru mâine – ei, de mult timp nu am mai avut o astfel de zi fără nici un plan. În general, totul era planificat la minut și trebuia să respect programul în detaliu, altfel lumea s-ar fi sfârșit. -Dar crede-mă, este o oportunitate fantastică, continuă el, deși eu nu mai ascultam de mult, iar vorbele lui erau doar zgomot de fundal. Nu-mi spune mie că e o adevărată oportunitate, boss, pentru că știu asta. Nu aș fi avut prea multe de făcut, e adevărat, dar exista un potențial de schimbare. M-aș fi putut înscrie într-un club de tricotat – nu am reușit niciodată să tricotez și mereu mi-am dorit să trec peste acest handicap. Îmi amintesc de bunica care mereu încerca să mă învețe, dar a ajuns la concluzia că eram o cauză pierdută și a renunțat. Poate că acum era momentul să încerc din nou. Până la urmă, cine știe, aș fi avut și eu sentimentul și satisfacția că am reușit să fac ceva ieșit din comun. Evident, ieșit din comun pentru mine. -Să fii la conducerea unui nou sediu, chiar dacă este destul de mic precum acesta, poate să fie chiar incitant, să știi. Oh, ia întoarce-te înapoi, pentru o clipă, șeful, te rog. Cred că am pierdut câteva fraze pe drum și acum discursul lui nu mai făcea sens defel. Cum a ajuns de la a mă concedia la a mă pune la direcția unui nou sediu? Mi-e teamă că ar trebui să merg să mă vadă un doctor. Am oare pierderi de memorie, momente în care mă desprind de realitate complet? Ceva se întâmplă, aceasta este clar. Am tușit ca să îmi regăsesc vocea din nou și am spus: -Ați putea să-mi dați mai multe amănunte, vă rog? Vorbeați despre o filială…. -Păi, am crezut că știi despre noul sediu pe care-l deschidem în Franța, că l-am discutat destul de des în timpul ultimelor ședințe. Tu știi limba foarte bine, cel mai bine dintre toți cei de aici din firmă, și evident, după ce ai lucrat cu noi de mai bine de zece ani și ai avut o performanță fantastică, era normal să fii tu cea aleasă, Meg, pentru conducerea acestei filiale. Am crezut că îți vei da seama că te voi numi să conduci biroul de acolo, spuse el uimit de faptul că eram în completă necunoștință de cauză. Ei bine, da, știam despre noua poziție de director al filialei din Paris, dar crezusem că vor prefera să angajeze pe cineva de-acolo, așa că nu-mi bătusem capul cu ea deloc. -Apreciez oferta, evident, sunt chiar foarte măgulită, dar nu ar fi mai bine pentru companie dacă ați angaja pe cineva care este deja familiarizat cu orașul și cu lumea de afaceri din zonă? La naiba, iar onestitatea mea prostească! Cred că tocmai am pierdut călătoria mea de vis în Franța din cauza ei! De ce nu pot să-mi țin eu gura când e cazul ? -Am putea, bineînțeles, dar știu, sunt convins chiar, că te vei descurca foarte bine la Paris, considerând tot ce ai realizat în cadrul firmei până acum. Desigur, am angajat deja pe cineva de acolo să te ajute la fața locului, atât cu sfaturi cât și cu informații din interior… Știu că nu-ți punem prea mult timp la dispoziție, Meg, dar este necesar să fi acolo în maximum două săptămâni. Nu ne-am așteptat să meargă totul atât de bine și să putem deschide filiala atât de rapid, pentru că altfel ți-am fi spus mai din vreme. Ce părere ai, crezi că poți să fii acolo atât de repede? Să pot fi acolo atât de curând? Nu părea o întrebare prea dificilă, nu-i așa? Răspunsul era însă foarte dificil. Erau multe lucruri pe care trebuia să le iau în considerare. Deci, hai să facem o nouă trecere în revistă : de dimineață nu știam ce să mai fac pentru a-mi schimba viața, eram prinsă într-o rutină care mă sufoca efectiv, iar acum viața mea se afla pe un drum nou, spre o schimbare atât de majoră, încât nici măcar nu o mai recunoșteam. Acesta era momentul meu și aș fi fost o fraieră dacă nu l-aș fi apucat cu ambele mâini. -Mă voi descurca, nici o problemă, am răspuns în grabă, fiindu-mi teamă că s-ar putea răzgândi dacă mă vede nesigură. Eu eram cea care spusese așa ceva? Am înnebunit complet din cauza monotoniei sau ce? Eram oare capabilă să aranjez totul și să plec peste ocean în numai două săptămâni? Dumnezeule, chiar sunt fascinată de termenele cât mai scurte, nu-i așa? Parcă aș trăi numai pentru ele. I-am zâmbit frumos dragului meu șef și m-am întors spre ușă să ies cât mai repede, nu de alta, dar să nu îi dau timp să-și schimbe părerea și să îi ofere altcuiva acea poziție. -Desigur, va trebui să-i arăți lui Marcy toate lucrările pe care le ai în lucru ca să le poată prelua ea, m-a oprit el exact când să ies. Am dat din cap afirmativ și în sfârșit am putut părăsi biroul fără alte întreruperi. Mergând încet spre biroul meu, am început să visez cu ochii deschiși: vedeam derulându-se în fața mea diverse imagini din filme: Parisul noaptea, Gene Kelly dansând, având Turnul Eiffel undeva în fundal, Audrey Hepburn… Brusc m-am trezit : Dumnezeule, mă comportam exact ca o școlăriță căreia i s-a oferit o noapte romantică în oraș pentru prima dată! Mi-am dat un ghiont mental serios și mi-am spus : bun, gândește-te fată ! Va fi muncă, chiar foarte multă muncă, dacă stai să judeci lucrurile la rece așa cum trebuie! Vor fi multe nopți fără pic de somn și migrene din cauza unuia sau altuia. O știam foarte bine, la fel de bine pe cât știam că eram mai mult decât sătulă de ceea ce făceam în acel moment. Eram conștientă că nu mai puteam continua așa și îmi trebuia o schimbare neapărat, iar aceasta era ieșirea perfectă. Sau poate încă visam cu ochii deschiși. Și dacă era așa? Ar fi fost chiar nemaipomenit. Chiar îmi pierdeam și bruma de judecată pe care-o mai aveam sau ce? Am decis sa-mi continui ziua și să văd ce altceva urma să apară, așa că m-am dus să mă pregătesc pentru întâlnirea cu Lorna pentru dejun - deja eram cam cinci minute în întârziere și mai îmi trebuiau vreo zece pentru a ajunge la restaurantul unde trebuia să ne vedem. Am intrat în biroul meu să îmi iau geanta, iar asistenta mea personală, Susan, a venit după mine. -Felicitări, Meg! Toată lumea a auzit că ți s-a oferit conducerea biroului pe care-l deschidem la Paris! I-am zâmbit cu multă căldură. Nu atât pentru felicitările ei, deși și ele erau binevenite, dar mai ales pentru faptul că ea era dovada vie că încă nu-mi pierdusem mințile. Nu visam pur și simplu cu ochii deschiși și nici nu aveam pierderi de memorie. Deci totul era real. Mai real de-atât nici nu se putea. Fantastic! Acum trebuia să mă apuc să fac planuri. Nu știam nici măcar unde o să locuiesc acolo, nici ce voi face cu casa mea de-aici. Totul era o adevărată provocare, dar știam că mă puteam descurca cu toate. -Știi, Domnul Johnson mi-a trimis memo-ul privind locuința ta de la Paris și despre absolut tot. Ți-au închiriat o căsuță în suburbii; știi tu „la banlieue”. Da, într-adevăr, ar fi trebuit să-mi imaginez că s-a îngrijit să-mi închirieze o casă pentru că, în general, este un om foarte atent la detalii, dar mă simțeam trasă pe sfoară cumva. Aș fi vrut să am șansa să-mi caut o locuință eu însămi. Nu-mi imaginasem că o vor face ei pentru mine. Știam foarte bine gusturile domnului Johnson – casa șefului meu este plină până la refuz de lucruri moderne oribile, iar eu aș fi preferat ceva cu iz de început de secol 20 sau de la finalul secolului 19. Doream să am șansa de a gusta Parisul din cărțile pe care le-am citit cu pasiune la universitate. Am renunțat să mă mai gândesc la asta pentru că era inutil, ceea ce s-a făcut deja nu mai putea fi schimbat. Ar fi trebuit să știu că firma nu m-ar fi trimis acolo în nici două săptămâni fără să se asigure că am totul aranjat, în special cazarea. Compania pune foarte multă importanță pe chestiuni de genul acesta. Nu mai puteam schimba nimic în această privință, așa că mi-am îndreptat pașii spre restaurantul unde aveam întâlnire cu Lorna pentru prânz. *** -Nu pot să-mi cred urechilor! Paris! Întotdeauna tu ai fost cea norocoasă! Nu ca mine, care trag mâța de coadă de ani de zile, Lorna pur și simplu strigă, gelozia aproape sufocând-o. Ei bine, începutul nu pare să fie prea promițător! Ar fi trebuit să mă gândesc că Lorna va privi totul prin prisma sa personală pentru că niciodată nu a fost în stare să se bucure pentru altcineva. Trebuia să-mi imaginez că va scânci neîncetat, supărată că nu era ea în locul meu. Totuși, este verișoara mea primară și de aceea o suport. „Familia trebuie să vină mereu pe primul loc” – spunea mereu bunicul. „Sunt ei enervanți câteodată, iar cei mai mulți dintre ei sunt meschini și chiar de nesuportat, dar sunt familie, iar tu ai simțul datoriei moștenit de la mine, așa că vei putea să te descurci cu ei destul de bine, cred”. Mulțumesc, bunicule, pentru că mi-ai lăsat moștenire simțul tău al datoriei. Aș fi preferat să moștenesc altceva: poate o casă pe țărmul oceanului? Câteodată, moștenirile astea sunt o adevărată bătaie de cap. Am ascultat plângerile Lornei și scâncetul său neîntrerupt pe toată durata întregului prânz. S-a plâns de ultima sa relație care tocmai se încheiase – bănuiesc că tipul se cam săturase de cererile ei constante și vaietul neîntrerupt care însoțea fiecare frază care îi ieșea pe gură ; s-a plâns de slujba ei care nu prezenta nici un fel de perspective ; și s-a plâns că nu are posibilitatea să-și reînnoiască garderoba pentru iarnă, de parcă toată lumea ar trebui să își schimbe complet hainele de la sezon la sezon. Pe scurt, s-a plâns de absolut tot ce se întâmpla în viața ei. Știam dinainte că așa va fi acest dejun cu ea, dar o dată pe lună trebuie să-mi fac curaj și să stau să o ascult. Mă întreb oare de ce mă plângeam de singurătatea mea, pentru că uneori pare o adevărată binecuvântare, pot să jur. Orice este mai bine decât să auzi această tânguială continuă. Imediat după ce m-am ridicat de la masă și mi-am luat la revedere de la Lorna, gândurile mele s-au întors la Paris și la posibila mea viață acolo, care, evident, va fi minunată. Pentru că va trebui să fie minunată. Nu se poate altfel, doar este în Paris. Parisul este creat pentru dragoste – iar eu una nu am avut așa ceva de foarte multă vreme, mai precis de când i-am dat papucii lui Mitchell, un individ cu un ego uriaș care putea concura Texasul în dimensiuni. Era genul acela de bărbat care se credea darul lui Dumnezeu pentru femei pe pământ și, evident, se și comporta ca atare. Totul era despre el, totul era pentru el, iar femeia de la brațul lui sau din patul lui reprezenta doar un apendice a cărei existență se reducea la serviciul lui, un necesar pentru a-și crea un statut și pentru a-și satisface anumite necesități. Sentimentele erau inexistente în orice ecuație, fiind doar ceva care se aplica la oamenii din clasa de mijloc pe care-i considera burghezi. Dar hai să lăsăm deoparte amintirile cu el și să ne întoarcem la Paris. Marele oraș romantic! Toată lumea știe că Parisul este creat pentru visare și confort! CAPITOLUL 2 Iată Parisul în sfârșit! Abia am aterizat și am fost așteptată de o mașină la aeroport să fiu condusă spre noua mea casă. Privesc în jur și nu-mi pot crede ochilor. Mă întreb unde este orașul despre care am tot citit în acele romane pe care nu puteam să le las din mână. Pare să fie plin de mizerie pe străzi și prin fereastra deschisă a mașinii aud un zgomot infernal. De trafic nu mai vorbesc, este la fel de rău ca acasă! Stau cu frica în sân pentru că nu sunt convinsă că voi ajunge întreagă la destinație. Incerc să mă îmbărbătez și-mi trag un ghiont mental : nu îndrăzni să te simți dezamăgită! Aceasta este doar prima impresie, iar uneori, primele impresii mint. Așteaptă și ai să vezi! Am avut dreptate! Într-adevăr, primele impresii unoeri pot să te inducă în eroare. Căsuța închiriată pentru mine este tot ce mi-aș fi dorit. Gusturile șefului meu nu sunt vizibile pe nicăieri, așa că, probabil, el a dat ordinele, dar oamenii pe care i-a angajat să facă treaba au știut ce să facă în final. Atmosfera de început de secol douăzeci este exact așa cum mi-am imaginat. Casa este primitoare și are un aer rustic, odihnitor. Îmi dă senzația că mă aflu acasă, într-un fel. Ici colea se pot vedea urmele renovărilor făcute de-a lungul anilor. Sunt mai mult ca sigură că există multă istorie între aceste ziduri. Mă întreb care va fi istoria mea oare. Mâine viața mea aici va începe în mod oficial și vom vedea ce va urma apoi. Acum simt oboseala în fiecare oscior. După două săptămâni în care m-am aflat ca într-un vârtej din care nu mai era scăpare, încercând să aranjez totul ca să pot pleca la timp, și după un zbor lung de opt ore între cele două continente, am început să simt extenuarea. În același timp, însă, mă simt împlinită, satisfăcută și gata să încep cu noua mea muncă. A trecut destul de multă vreme de când am tot așteptat să mai simt așa ceva din nou. Mă simt entuziasmată pentru că știu că mâine este prima zi din restul vieții mele și ard de nerăbdare să văd ce îmi poate aduce. Sunt mulțumită că sunt atât de extenuată pentru că altfel nu aș putea dormi deloc de nerăbdare și chiar dacă mi s-a spus că nu se așteaptă nimeni să fiu la birou a doua zi, abia aștept să se facă ziuă și să-mi văd noul birou. Evident, nu aș vrea să arăt ca o sperietoare de ciori, iar pentru aceasta opt ore de somn sunt necesare. CAPITOLUL 3 |
Categories
All
ArchivesThis website uses marketing and tracking technologies. Opting out of this will opt you out of all cookies, except for those needed to run the website. Note that some products may not work as well without tracking cookies. Opt Out of Cookies |