CAPITOLUL UNUAriel își înăbuși un căscat în timp ce pastorul tot bătea câmpii despre promisiunea căsniciei. Tânăra femeie era plictisită până la lacrimi și ura fiecare clipă pe care o petrecea acolo. Își aruncă privirile în jur să vadă cam ce făceau ceilalți, așteptându-se să vadă consternare pe chipurile lor. Cu toate acestea, fiecare părea să asculte cuvintele pastorului cu mare atenție. Femeia își întoarse ochii înapoi spre partea din față a încăperii. În fața pastorului, se aflau doi tineri roșcați, ținându-se de mâini, privindu-se unul pe celălalt ca și cum nimeni altcineva nu ar mai fi fost acolo. Mama miresei și mătușile zâmbeau nostalgic, ștergându-și lacrimile de la colțul ochilor, iar unii dintre bărbați se simțeau obligați să le consoleze cu empatie. Mark, mirele, privea fix la mireasa sa, Lily, iar uluiala i se citea în ochi. Întotdeauna Lily arătase bine. Și totuși, rochia de mireasă o transformase într-o adevărată prințesă, iar Ariel nu își putea controla gelozia. Cu ochiii îngustați, femeia o privea pe mai tânăra sa verișoară măritându-se. Înconjurată de chipuri fericite sau nostalgice, mânia și frustrarea fierbea în sângele lui Ariel. Tânăra femeie își strânsese mâinile în pumni atât de tare încât unghiile îi lăsaseră semne însângerate în mijlocul palmelor. Cu toate acestea, lui Ariel nu îi păsa de așa ceva. Trebuia să își controleze furia și amărăciunea ce viscoleau în sufletul ei. Tânăra femeie își strânse buzele pentru a opri furtuna de cuvinte ce amenințau să-i zboare de pe buze. Înțelegea ea bine că ceilalți nu ar fi privit cu îngăduință dacă ar fi făcut o criză. În ciuda acestui fapt, Ariel abia de reușea să își țină sub control furia. Încă una dintre verișoarele ei mai tinere se căsătorea în fața ochilor ei, lăsând-o pe Ariel în urmă, cu numai doi ani în fața ei pentru a-și îndeplini destinul. Lacrimi începură să-i tachineze vârfurile genelor, iar Ariel încercă din toate puterile să le oprească. Toți cei prezenți îi cunoșteau nereușitele. Nu era necesar ca Ariel să le mai ofere și altă muniție pentru bârfă. Ariel era mulțumită că, măcar de data aceasta, nu avea nici un rol în ceremonia de nuntă. Toată lumea convenise să se micșoreze numărul domnișoarelor de onoare după nunta Beckăi, iar tânăra femeie nici că putea fi mai fericită cu acea decizie. Verde de invidie, Ariel își luă ochii de la silueta verișoarei sale atunci când pastorul îl invită pe mirele cu părul de culoarea cuprului să sărute mireasa. Să îi privească pe cei doi sărutându-se ar fi fost peste puterile ei. Mai tânără cu șase ani decât Ariel, Lily deja își împlinise visele și dorințele, câștigând totul. Tinerei femei îi era greu să treaca de acel aspect. Cu inima strânsă de durere, Ariel își aminti că alți trei din grupul verilor ei o făcuseră înaintea ei. La acel gând amar, ochii femeii se îndreptară spre sora sa mai tânără, Becka, ținută în brațe de soțul său, Bryan. Amărăciunea aprinse o nouă flacără în ochii ei, pe care tânăra femeie și-o îndreptă spre ceilalți doi veri de-ai ei, Matt și Jay, care se țineau de mână cu soțiile lor, Nora și Ellen. Cele două cupluri îi stârneau, de asemenea, invidia, iar tânăra suspină ușor. Ariel se luptă să își controleze respirația pentru ca nimeni din jur să nu ghicească ce gânduri îi treceau prin minte. Nu avea ea nevoie nici de mila lor, nici de dezamăgirea lor. Ziua începuse mai bine decât Ariel sperase. Ginerele fusese absent dimineață, iar absența lui o făcuse să se simtă mai bine. Dar, în ultima clipă, individul mărșăluise în camera de zi, unde urma să aibă loc nunta, și toate speranțele ei se năruiseră, gura umplându-i-se cu amăreală. Ariel nu o ura nici pe Lily, și nici pe Becka. De fapt, chiar le iubea pe amândouă. Făceau parte din aceeași familie și împărtășeau un trecut împreună. Cu toate acestea, în dimineața aceea, tânăra femeie nu simțea decât ură, iar lui Ariel nu îi plăcea gustul acesteia. În ciuda acelei neplăceri, sentimentele ei nu puteau fi controlate și ea nu știa cum să le stăpânească. Simțind privirea cuiva asupra ei, Ariel își întoarse capul și îl observă pe Bryan, care o privea cu compasiune în ochii. Tânăra femeie se strâmbă. Îți poți păstra mila! Nu am nevoie de ea, Ariel îl admonestă pe bărbat în gând, aruncându-i în același timp, o privire menită să îl biciuiască. — Lily și Mark arată atât de bine împreună, șopti Marjorie din scaunul din fața ei. Ariel strânse din dinți mânioasă după ce îi înregistră cuvintele. Ura faptul că oamenii simțeau nevoia să se lingușească pe lângă cuplu. Căsătorii aveau loc mereu și nu întotdeauna se încheiau fericit. Și totuși, Ariel trebui să recunoască faptul că Lily și Mark chiar arătau bine împreună, ceea ce reprezenta un alt ghimpe în inima ei. La sfârșitul ceremoniei, Mark își sărută mireasa, iar strigăte de încurajare umplură încăperea. Cu un zâmbet mai zgârcit, Ariel aplaudă și ea împreună cu ceilalți. Cu toate acestea, acel zâmbet nu îi atinse și lumina ochilor. Oamenii formară un șir pentru a-i felicita pe cei doi tineri, iar mai apoi, se împărțiră pe mai multe grupuri. Mătușa Amelie, mama lui Lily, ajutată de alți câțiva oameni, începu să aranjeze scaunele de-a lungul pereților camerei de zi, pntru ca oaspeții să se poată plimba prin încăpere și să discute unii cu ceilalți. Ariel își făcu datoria de a săruta mireasa și mirele, iar mai apoi căută o cale de scăpare de acolo. Un bufet bogat fusese aranjat pe una din laturile camerei, iar tânăra se îndreptă într-acolo imediat pentru a-și face de lucru, umplând o farfurie cu mâncare. Își imagină că nimeni nu i-ar fi cerut să ofere îmbrățișări sau strângeri de mână dacă avea mâinile ocupate cu altceva. Ariel își umplu farfuria cu produse de patiserie, știind foarte bine că Bryan le pregătise pentru acel festin. Acele delicatețuri meritau să mai adauge încă jumătate de oră la rutina ei de aerobic dimineața. Mai mult decât atât, Ariel își aminti că nu avusese timp să mănânce nimic în acea zi. Avea nevoie de ceva hrănitor pentru că altfel nu ar fi reușit să facă față discursurilor de felicitare, care i-ar fi amintit de tot ceea ce ea nu va avea niciodată. Cu produsele de patiserie pe farfuria ce o ținea în mână, Ariel se întoarse în jur și căută cu privirea un loc unde să se poată așeza în pace pentru a se bucura de tratația pe care decisese să și-o ofere. Din colțul ochiului, tânăra femeie observă că Matt vorbea cu Bryan, iar ambii bărbați aruncau priviri furișe spre ea. Avea ea o idee destul de bună despre conversația lor, așa că suspină inaudibil și se îndreptă în direcție opusă. Tânăra femei descoperi un fotoliu neocupat într-un colț și luă loc cu un oftat înnăbușit. Spera numai ca micuța canapea pentru doi din apropiere să nu atragă pe altcineva și că astfel va fi lăsată de capul ei. Ariel nu se simțea în stare să susțină o conversație pe moment. Dacă nu ar fi fost mama sa, tânăra nici măcar nu ar fi fost prezentă la căsătoria lui Lily, dar Emilie nu îi lăsase șansa de a alege. Femeia abia se așezase în locul ales când observă că Matt și Bryan se îndreptau spre ea. Nesimțindu-se prea în largul ei să discute cu ei, nervoasă, Ariel își trecu degetele prin păr. Într-o stare rebelă, Ariel își tăiase părul pentru nuntă. Tânăra reunoștea faptul că o făcuse într-o criză de mânie și, într-un fel, își regreta impulsul. Cu toate acestea, Ariel dorise să fure ceva din lumin miresei și chiar reușise timp de vreo cinci minute. Într-adevăr, tânăra îi uluise pe toți cei din familie când apăruse la casa mătușii sale în acea dimineață. Nimeni nu și-o amintea pe Ariel fără să aibă părul lung. Chiar și în pozele din copilărie, apărea cu codițe. Privirea uluită de pe chipul fratelui ei în acea dimineață exprimase tot ceea ce gândeau cei prezenți. Cu toate acestea, Alex, fratele ei, niciodată nu se ascunsese după cuvinte, așa că el a fost cel care a subliniat faptul că femeia și-a pierdut mințile. Ariel se simțea cumva straniu fără greutatea părului ei bogat. Se dusese la coafor doar cu două zile înante, dar tot mai avea impulsul de a-și trece degetele printre șuvie la fiecare câteva minute, ceea ce devenise un obicei de-a dreptul nesuferit. Dar, în ciuda acestui fapt, femeia trebuia să se asigure că tot mai avea ceva păr. Tânăra femeie mușcă dintr-o prăjitură pufoasă, trecându-și privirea peste oaspeții care se foiau în jur, încercând, în același timp, să nu întâlnească privirile celor doi bărbați care se îndreptau spre ea. Ariel spera ca aceștia să își schimbe direcția și să aleagă să vorbească cu altcineva care ar fi fost mai dornic de conversație. Chipul ei nu trăda nici o urmă de zâmbet, iar indiferența ei era departe de a fi prea primitoare. Femeia prefera solitudinea în acel moment. Tânăra observă că majoritatea oamenilor gravitau în jurul noului cuplu căsătorit, luptându-se pentru a obține atenția lor. Râsetul fericit al lui Lily se ridică peste vocile ce veneau de la diferite grupuri. Ariel își încreți nasul și, involuntar, degetele i se strânseră în jurul prăjiturii pe care o țineau. Zahărul pudră ninse peste rochia ei, dar ea nici nu îi dădu atenție. Ariel își dădea seama că devenise foarte zgârcită cu sentimentele sale, dar, cu toate acestea, nu avea nici un fel de control asupra reacțiilor sale. Ariel suferea și îi era dificil să găsească vreo bucurie în fericirea verișoarei sale. Nu era ca și cum și-ar fi dorit ca aceasta să fie copleșită de nefericire, dar era departe de ea gândul de a-i ura fericire lui Lily în acel moment. — Ce mai faci, Ariel? se insinuă vocea lui Bryan în gândurile ei. Ariel gemu în sinea sa și se întoarse înspre vocea lui. Dacă ar fi fost mai atentă, bărbatul nu ar fi surprins-o și ea ar fi putut să se pregătească pentru întrebările lui. Dar, în fond, intenționat încercase să nu dea atenție mișcărilor lui Bryan, adoptând astfel tehnica struțului confruntat cu pericolul. Bryan și Matt o dominau pe Ariel cu înălțimea lor, ambii bărbații aplecându-se ușor în față, înspre ea. Femeia își ridică privirile spre ei și schiță un zâmbet rece, în timp ce mâna ce ținea prăjitura rămase la jumătatea distanței de gura ei. — Ah, bună, băieți, răspunse Ariel pe un ton indiferent, iar sprânceana stângă a lui Bryan se ridică sus pe fruntea acestuia la răspunsul ei. Desigur că sunt bine, continuă ea, cu un zâmbet ușor ironic, fluturându-și mâna cu prăjitura. Femeia știa ce însemna sprânceana arcuită a lui Bryan, dar nu îi păsa de așa ceva pe moment. — Și voi? Vă distrați bine? continuă ea, încercând să îi facă să priceapă că nu avea nici cea mai mică grijă în clipa aceea. Matt o măsură cu ochii săi gânditori, iar mai apoi dădu din cap. — Da, ne simțim bine, dar mi-e teamă că tu nu, iubito, observă el. — Oh, ba da, îl contrazise Ariel. Excelentă patiserie, Bryan, ca întotdeauna, de altfel, își felicită ea cumnatul, păstrând același zâmbet ferm pe buzele sale. De data aceasta, chiar te-ai autodepășit, adăugă ea, iar mai apoi mușcă din bucata de patiserie pe care o ținea în mână, gândindu-se că bărbații trebuie să îi fi priceput mesajul și să înțeleagă că era timpul să plece. — Mă bucur că îți place, o aprobă Bryan cu o mișcare a capului. Și totuși, pari să nu prea fi în apele tale, Ariel, și nu îmi prea place. Mai mult, te-ai restras în acest colț, cu totul singură. Asta mă face să îmi pun întrebări, știi tu, decise el să spună ceea ce gândea. Ariel clipi de câteva ori, trădând supriza încercată de cuvintele lui. Ca întotdeauna, Bryan se arunca direct la jugulară și o încolțise deja. — Așa am făcut? se minună Ariel, iar mai apoi își întoarse capul dintr-o parte în alta, pretinzând că abia acum observa ce se întâmpla în jurul ei. Nici măcar nu mi-am dat seama. Pur și simplu am vrut să savurez niște pateuri și prăjituri și să mă odihnesc un pic. Am avut o noapte mai târzie aseară, știi tu, spuse ea cu un mic zâmbet secret ascuns în colțul gurii. Ca și cum! M-am dus la culcare de la ora unsprezece. Până și filmul pe care am încercat să-l văd pe net s-a vădit prea plictisitor, își aduse ea aminte în bătaie de joc, dar nu își dezvălui nici unul din acele gânduri în fața celor doi bărbați. Ariel nu mai ieșise seara de mai bine de patru sau cinci luni deja. Nu avea nici un motiv să iasă, dar avea toate motivele să ocolească orice locuri întunecoase. Femeia trăia cu impresia că, aproape tot timpul, își petrecea viața într-o cușcă. Matt o privi cu grijă și își scutură capul ușor. Chiar dacă se abținea din a-i citi gândurile verișoarei sale, tot nu putea opri vibrațiile emoționale ce veneau dinspre Ariel. Matt se gândi să spună ceva legat de acele vibrații, dar, mai apoi, își schimbă părerea, fiind sigur că femeii nu i-ar fi convenit să-și aibă emoțiile disecate chiar în acel moment. — Sunt sigur că te poți relaxa și odihni pentru o vreme chiar dacă vii și ni te alături acolo, își aplecă bărbatul capul înspre locul unde se găseau soția sa, Nora, și Becka, discutând între ele. Ariel își întoarse privirea spre cele două femei chiar la momentul potrivit pentru a vedea că Lily și Mark li se alăturase. Dându-și seama că acum Nora și Becka vorbeau cu cuplul proaspăt căsătorit, Ariel își scutură capul. Tânăra femeie nu se simțea în stare să se bucure de fericirea altcuiva chiar atunci. Prefera să se bălăcească în propria ei nefericire. — Sunt destul de sigură că mă simt bine aici pe moment, își întoarse Ariel ochii de la grup și îi zâmbi strâmb vărului ei. Ochii ei îl provocau pe Matt să o contrazică. Ei doi avuseseră diverse divergențe de-a lungul timpului, iar Matt știa că Ariel reprezenta un oponent puternic. Limba ei ascuțită îi făcuse pe mulți să plângă. Aceasta niciodată nu ceda până ce nu avea câștig de cauză. Matt nu fusese niciodată unul dintre cei care se predase în fața lui Ariel. Bărbatul putea da dovadă de o mare rezervă de răbdare atunci când trebuia să își argumenteze punctul de vedere. Cu toate acestea, Matt nu consideră că era momentul potrivit să înceapă o discuție în contradictoriu cu Ariel chiar atunci. Știe el că o astfel de conversație nu ar fi sfârșit tocmai bine. Omul nu voia nimic altceva decât să se bucure de ziua nunții verișoarei sale. Matt știa că petrecerea urma să aibă un sfârșit fericit. În fond, străbunica sa, Rebecca, nu era acolo pentru a o strica și el nu vedea de ce ar lăsa-o pe Ariel să o facă. Matt o măsură cu privirea pe verișoara lui preț de câteva secunde lungi, nesigur dacă ar fi fost bine totuși să sublinieze ceea ce părea destul de evident. — Bine, decise bărbatul să spună până la urmă. Fie cum vrei tu, adăugă el, iar cu o fluturare bruscă a mâinii înspre Bryan, cei doi bărbați o părăsiră, lăsând-o să se bucure de masa ei în liniște. — De obicei, asta și fac, murmură Ariel în urma lor, dar Bryan tot o auzi și își scutură capul cu dezamăgire. — Poate că este mai bine că nu a acceptat invitația ta, îi spuse bărbatul lui Matt pe șoptite. Nu știe să își controleze limba și nu aș vrea să văd marea zi a lui Lily și Mark stricată cu vorbe pline de venin. Cu toate acestea, cuvintele lui ajunseră la urechile lui Ariel și femeia își strânse buzele de mânie. Dar, femeia știa că omul avea dreptate. Ariel nu reușea niciodată să-și țină gura închisă și mereu simțea nevoia să îi facă pe oameni franjuri cu vorbele ei. Acea nevoie devenise și mai pregnantă în ultima vreme, mai ales în ultimii doi ani. În ciuda acestui fapt, Ariel nu considera că obiceiurile ei îi dădea cumnatului ei libertatea de a vorbi despre ea în acel fel. Cuvintele lui de neiertat cereau să fie răzbunate. Poate nu chiar acum, dar curând, își promise ea, ronțăind o alta prăjiturică, deși mânia îi crescuse și atinsese noi nivele. Fulgerele din ochii lui Ariel determinară câteva sprâncene să se arcuiască, iar rudele femeii deciseră că nu era momentul cel mai potrivit să o abordeze. Tânăra părea să aibă nevoie de ceva timp ca să se răcorească. Totuși, după cam jumătate de oră, mama lui Ariel, Emilie, consideră că fiica ei evitase familia suficient de mult timp și se decise să o oblige să interacționeze cu ceilalți. Tânăra femeie oftă de neplăcere, dar mai apoi acceptă să stea de vorbă cu ceilalți preț de câteva minute. — Am o migrenă teribilă, mamă, o avertiză Ariel pe mama sa. Aproape că nici nu am vrut să ies pe ușă de dimineață. Așa că nu o să stau pre mult, avu ea grijă să sublinieze. Emilie își scutură capul cu consternare și dădu din mână dezamăgită, iar mai apoi, își conduse fiica spre un grup de veri, lăsând-o cu aceștia. Femeia își cunoștea bine fiica și știa că nu avea nici o șansă să o facă pe Ariel să se răzgândească. Când tânăra femeie va dori să plece, va pleca, exact așa cum și-o dorea. Ariel într-adevăr plecă douăzeci de minute mai târziu. Avea senzația că se se sufoca, iar fericirea lui Lily o făcea să își piardă mințile, chiar dacă femeia își dădea seama că ceea ce simțea nu era rațional. Ar fi trebuit să fie și ea fericită pentru verișoara ei, dar nu putea. CAPITOLUL DOIArătai bine, iubito, o voce metalică scrâșni de pe înregistrarea din mesageria vocală. Tu vei fi o mireasă mult mai frumoasă decât verișoara ta. Va trebui să facem acest lucru să devină realitate curând, chiar dacă urăsc faptul că ți-ai tăiat părul. Va trebui să înveți că există anumite limite. Dar nu te îngrijora. Vom lucra împreună asupra acestui defect al tău. Te voi învăța tot ce este nevoie. Uluită, cu ochii larg deschiși, Ariel se holbă la robotul telefonic. Mesajul pe care tocmai îl ascultase fusese subtil, dar cu toate acestea, amenințarea se strecura printre cuvintele alese cu grijă. Îi tremurară degetele și, deși nu mai era nimeni altcineva cu ea în încăpere și nu era necesar să ascundă ceea ce simțea, Ariel își strânse mâinile în pumni. Tâmplele îi pulsau și o durere surdă îi vibra la ceafă. Doar pentru o clipă, îi trecu prin minte să cheme poliția, dar alungă gândul imediat. Nu avea sens să se obosească. Ariel încercase așa ceva în trecut, dar nimic nu se întâmplase. Poliția îi spusese că ceea ce simțea ea era subiectiv și, oricum, ei tot nu ar fi avut prea multe date de la care să pornească pentru a-l prinde pe individul care îi lăsa acele mesaje. Ca urmare, o sfătuiseră să se calmeze și să înceteze să mai citească printre rânduri. Cu alte cuvinte, ar fi fost bine să fie mai puțin dramatică. Ariel se întoarse spre fereastră și privi fix în întunericul nopții. Întemnițată în propria ei casă, femeia avea senzația că nu avea nici un fel de putere. De-a lungul ultimelor câteva luni, nu mai îndrăznise să iasă seara. Din momentul în care se întorcea acasă de la muncă, încuia toate broaștele și ferestrele, trăgea draperiile și se ascundea în biroul ei, prea speriată de ceea ce bântuia în întuneric. În mod obișnuit, tânăra femeie nu avea cine știe ce viață socială, dar acum, înspăimântată de omul invizibil care îi amenința libertatea și viața, începuse să respingă orice invitație pe care o primea și devenise sihastră. Ariel renunțase să mai iasă la cafea cu prietenii sau să mai meargă la vreun bar cu vreunul din colegii săi după muncă. Tânăra femeie trăia cu senzația că fusese închisă într-o colivie, unde nu făcea decât să patruleze în cercuri și de unde nu avea nici o șansă de scăpare. Când telefonul sună din nou, lăsă apelul să meargă direct la mesageria vocală încă o dată, fericită că, măcar, individul nu avea telefonul ei mobil. Femeia decise să anuleze contractul pentru telefonul fix în dimineața următoare și se duse la culcare, deși știa că, din cauza neliniștii, nu va reuși să adoarmă prea curând. Aceea era bomboana de pe tort după ce fusese obligată să participe la încă o nuntă a uneia dintre verișoarele ei. Ariel știa că timpul trecea pe lângă ea și că, în curând, va fi prea în vârstă pentru a-și împlini destinul. Spera, însă, ca măcar să primească banii. *** Dimineața o întâmpină pe Ariel cu un cer cenușiu. Nori grei anunțau căderi de zăpadă, iar tânăra femeie oftă de neplăcere. Ariel trăise în Toronto toată viața ei și învățase să conducă mașina în timpul iernii, dar aceasta nu însemna că trebuia să îi și surâdă să o facă. În ziua aceea, trebuia să viziteze două dintre locațiile pepinierei pentru care lucra și nu prea avea chef să șofeze. Cu toate acestea, nici transportul în comun nu o ademenea prea tare. Atât de devreme dimineața, metroul era, mai mult ca sigur, înțesat. De la o vârstă fragedă, Ariel suferise de claustrofobie, așa că ura ideea de a fi prinsă în spații închise cu prea mulți oameni. Tânăra femeie trecu prin rutina ei de dimineață cât putu de repede pentru a ajunge pe șosea înaintea celorlați navetiști. Când ajunse la parter, lumina roșie a robotului de la telefon îi atrase atenția și, enervată, femeia își încreți nasul. Mergând pe vârfuri, Ariel se apropie de standul unde își instalase linia telefonică fixă. Femeia se comporta de parcă cineva ar fi fost acolo, în casă, cu ea și ar fi putut-o surprinde. Tânăra aruncă o privire spre afișajul robotului. Numărul de mesaje o șocă și îi fură respirația. Încercă să tragă aer în piept, preț de câteva minute luptându-se cu inabilitatea ei de a inspira. Când în sfârșit reuși să inspire din nou, Ariel se autofelicită că închisese sonorul telefonului cu o noapte înainte. Știa că familia ei și cei câteva prieteni pe care îi mai avea ar fi putut intra în legătură cu ea pe telefonul mobil. Numărul impresionant de mesaje îi întări decizia de a anula contractul pentru linia fixă chiar în ziua aceea și Ariel își jură să o facă în timpul pauzei de masă. Era de mult timpul să scape de nebunul care îi ruina zilele cu acele mesaje înspăimântătoare. Informația precisă pe care unele dintre mesaje o ofereau îi întărise părerea că individul o urmărea. Ariel nu putea fi sigură, dar acesta știa prea multe despre viața ei personală și profesională. Părea destul de rezonabil să considere că bărbatul o urmărea peste tot, chiar dacă poliția nu credea că așa stăteau lucrurile. Unul dintre ofițerii de poliție chiar o întrebase dacă nu cumva exagera puțin atunci când Ariel îi contactase pentru prima dată. Femeia ascultă la începutul câtorva dintre mesaje și se albi. Vocea metalică îi oferea un raport detaliat al mișcărilor sale în jurul casei înainte de a se duce la culcare. Indiferent de ce spuneau cei de la poliție, individul reprezenta cu adevărat o amenințare pentru ea. Trebuia să rezolve acea situația și o dată pentru totdeauna. Ariel îmbrăcă o haină de iarnă roșie scurtă și își trecu degetele prin părul blond și drept cu nervozitate. Aruncă o privire iute în oglindă fără să observe absolut nimic, iar, mai apoi, își adună lucrurile și se îndreptă spre ușa de la intrare. Din nou, anxietatea îi făcea tâmplele să pulseze și tânăra femeie simțea niște palpitații în piept. Ariel știa că nu era în cea mai bună stare pentru a conduce, dar nu avea altă alegere în acel moment. După ce îi auzise vocea urmăritorului din înregistrare, femeia nici măcar nu îndrăznea să cheme un taxi. Nu avea de unde știi cine ar fi apărut la ușa ei și nu merita să încerce să riște prostește. Ariel ezită să iasă din casă și se opri în ușa de la intrare. Ochii săi grijulii scanară strada, dar femeia nu observă nimic neobișnuit. Nu zări nici un fel de mașini parcate pe aleile caselor și nimeni nu se plimba prin zonă fără un scop precis. Femeia își adună bruma de curaj pe care o mai avea și ieși din casă, trăgând ușa grea de stejar în urma ei cu mai multă forță decât ar fi fost necesară. Degetele îi tremurară pe cheie când încuie ușa, dar Ariel insistă să întoarcă cheia în broască de două ori. Cu pași iuți, Ariel coborî scările ce duceau în aleea sa. Gheata ei dădu de o pată de gheață și femeia alunecă, mai să cadă la pământ. Ariel țipă, dar reuși să își păstreze echilibrul, dând din mâini ca o barză beată. Bătăile inimii i se întețiră, iar femeia expiră zgomotos. O dată ce își regăsi echilibrul, Ariel se îndreptă spre mașina sa, picioarele tremurându-i. Femeia își încreți buzele și își scutură capul consternată, întrebându-se cum de era posibil să aibă gheață exact pe ultima treaptă a scării. Ariel îl plătise pe fiul adolescent al vecinului ei să curețe zăpada de pe scări și din alee cu câteva zile înainte. Știa că nu mai ninsese sau plouase de atunci. Cu toate acestea, femeia avea prea multe pe cap în acel moment pentru a analiza acel eveniment straniu, așa că, după o altă clătinare a capului uită de el. CAPITOLUL TREIIarna, lumina zilei deja dispare la ora patru după-masa în Ontario. Întunecimea cerului apasă pe toată lumea, iar stările de spirit încep să se schimbe.
Nu e de mirare că depresia atinge cote atât de ridicate în timpul lunilor de iarnă, mormăi Ariel, coborând cu grijă scările, nemulțumită de obscurul brusc. Ariel iubea soarele și lumina zilei, chiar dacă aceasta era filtrată printre frunzele copacilor sau perdelele ce atârnau la ferestre. Ea, una, nu găsea nici un fel de farmec în anotimpul rece. De obicei, acesta însemna gripă, alunecare pe gheață și purtarea unor haine grele. Ajunsă la poalele scărilor, femeia, de asemenea, avu grijă să arunce o privire lungă de-a lungul străzii, verificând fiecare umbră pe care o percepea. Ochii ei trecură cu atenție peste fiecare tufiș și peste fiecare crăpătură. Ultimele evenimente o speriaseră. Găsindu-se singură pe strada goală la acel moment al zilei nu era ceva ce îi plăcea lui Ariel. Inima începu să bată repede, iar pulsul îi crescu. Cu nici o oră mai devreme, Ariel primise un nou mesaj de la urmăritorul ei, iar de data aceasta pe telefonul mobil. Cum deja își anulase contractul pentru telefonul fix, femeia sperase că mesajele înspăimântătoare vor înceta. Din păcate, însă, se părea că nu avea noroc deloc. Acel nou mesaj o șocase pe Ariel și o înghețase până la măduva spinării. Tânăra femeie nu crezuse că urmăritorul ei va afla numărul ei de telefon mobil, care nici măcar nu era publicat. Ideea că reușise să pună mîna pe el o terifia. Nu știa cum ar fi putut să se protejeze de cineva care avea astfel de abilități. Mai rău decât atât, femeia nici măcar nu observase că mesajul venea de la un număr ascuns, așa că îl ascultase. Cuvintele încă îi mai răsunau în minte, deși încercase din răsputeri să le alunge. Acum era convinsă că omul o urmărea peste tot, așa că Ariel din nou supraveghea împrejurimile cu ochi grijulii. Se aștepta ca cineva să sară din spatele tufișurilor decorative care mărgineau aleile. Ariel își simțea inima în gât, dar, cu toate acestea, continuă să se îndrepte spre locul unde își parcase mașina mai devreme. Știa că trebuia să ajungă la automobilul ei cât mai rapid și să o tulească de acolo. Nu era nimeni în apropiere care să o ajute acolo, în stradă, iar bărbatul acela trebuia să fie undeva prin jur. Cum altfel ar fi știut că port o fustă scurtă și haină roșie? se întrebă Ariel, ochii fugindu-i în toate direcțiile. Vocea aceea metalică din mesaj o admonestase pentru că purta haine de târfă și îi promisese să o învețe minte pentru a nu-și mai afișa nurii în fața altcuiva în afară de el. Răutatea din vocea aceea o înghețase preț de câteva clipe. Femeia știa că se găsea singură în birou, iar numai un om de pază în vârstă se îngrijea de clădire. Acel gând o speriase și mai mult pe Ariel. Când telefonul sunase din nou, pur și simplu respinsese apelul. Nu simțea nevoia să mai audă acea voce și nici nu intenționa să mai ascultela alte mesaje vocale. Ariel bâjbâise cu rapoartele în graba ei de a termina mai repede pentru a părăsi acel loc cât mai curând. Dorința ei fierbinte de a ajunge într-un loc înțesat de oameni o determinase pe femeie să se grăbească să pună capăt lucrurilor cât mai repede. Era convinsă că nimeni nu ar fi îndrăznit să o atace dacă ar fi fost și alții în jur. Cu toate acestea, nedând prea multă atenție la ceea ce făcea o obligă pe Ariel să petreacă încă o oră în clădire. Femeia înjură oribil de-a lungul întregului timp petrecut în încăpere și își blestemă inabilitatea de a lăsa totul deoparte pentru a putea termina munca mai curând. Ariel păși repede și cu hotărâre spre automobilul său, tot timpul cercetând cu teamă fiecare alee și fiecare loc întunecat pe care îi cădeau ochii. În momentul în care ajunse la Mini Cooperul ei roșu, Ariel oftă de ușurare, știind că, în curând, se va afla în siguranță în mașina ei. Va putea să se ascundă înăuntru și nimeni nu ar fi putut să pună mâna pe ea acolo. Încuietorile de la uși funcționau foarte bine, de altfel. În clipa următoare, un bilet sub ștergătorul de la parbriz îi atrase ochii, iar respirația i se întretăie. Sprâncenele i se curbară sus pe frunte și, înspăimântată, femeia făcu un pas în spate. Își trecu privirea peste mașină pentru a vedea dacă cineva i-o ciocnise, dar nu observă nici măcar o zgârietură. În consecință, pulsul lui Ariel se intensifică. Ceva nu părea să fie în regulă. Cu degetele tremurătoare, femeia smulse hârtia de sub ștergătorul de parbriz. După ce cercetă strada cu mare atenție din nou, Ariel citi nota. Timpul se apropie. Abia aștept, iubito. Sunt convins că și tu ești la fel de nerăbdătoare. Ne vedem curând. Un X în partea de jos a paginii îi atrase privirea și greața i se urcă în gât. Cu respirația întretăiată, Ariel mai aruncă o privire temătoare în jur. Mototoli biletul între degete pentru un moment, dar partea ei logică ieși din amorțeală și o sfătui să nu îl rupă în bucăți. Femeii i-ar fi plăcut să o facă. Ar fi fost un gest mic, dar, cel puțin, astfel, Ariel ar fi simțit că avea și ea control asupra ceva anume. Cu toate acestea, rațiunea îi spuse lui Ariel că, mai târziu, s-ar putea să aibă nevoie de acea hârtie. Acel bilet ar fi dovedit polițiștilor că nu era ea cea care inventa lucruri, ci, din contră, într-adevăr, cineva o urmărea. Ofițerii aceia de poliție ironici nu ar fi putut să nege o probă tangibilă ca aceea. Acum îngrijorată, Ariel se grăbi spre partea șoferului și descuie ușa de la mașină. Se așeză pe scaun și își aruncă geanta de umăr și geanta de la laptop pe scaunul de alături. În același timp, blocă toate ușile automobilului. Femeia împinse cheia în contact rapid, învârtind-o. Mai apoi, împinse maneta de viteză în viteza întâia, în același timp călcând pedala de ambreiaj. Nici unul din zgomotele deja familiare nu îndepărtă liniștea din mașină, iar chipul lui Ariel se schinomosi de furie. Ceva nu era deloc în regulă. Ariel lăsă maneta de la cutia de viteze în poziție neutră, iar, mai apoi, încercă din nou. Nici un fel de sunet nu se auzi de sub capotă, așa că femeia începu să înjure ca un marinar, lovind volanul cu palma. Ariel înțelese mesajul ascuns. Nu credea sub nici o formă că era o simplă coincidență că mașina ei s-a stricat în timp ce ea petrecea timpul la birou. Cineva trebuie să îi fi făcut ceva. Numai așa ceva nu îi lipsea lui Ariel în acel moment, când nu voia decât să părăsească acel loc cât mai curând posibil. Femeia știa că era posibil ca nebunul să mai fie prin preajmă, iar bătrânul de pază de la birou nu părea să fie potrivit pentru a se împotrivi unui atacator mai tânăr sau oricărui tip de atacator, de fapt. Cu un oftat exasperat, femeia își smulse lucrurile de pe celălalt scaun și ieși din mașină. Cu pași iuți, se îndreptă spre intrarea clădirii de birouri. Brusc, o umbră îi apăru în raza ei vizuală periferală, iar acel lucru o determină să o rupă la goană. Ariel uită complet că mai existau urme de zăpadă sau pete de gheață pe trotuar. Ochii ei se lipiseră de intrarea în clădirea unde se găsea biroul ei, iar toate gândurile i se contopiră într-o mantra ce implora siguranța. Inima îi bătea zgomotos în piept, iar sunetul îi răsuna în urechi. Femeia alergă în sus pe scări și împinse ușa să se deschidă. Infierbântată, Ariel nu se opri să își tragă răsuflarea până ce nu ajunse în siguranța iluzorie a holului de la intrare. — Oh, domnișoară, v-ați și întors? se minună omul de pază de la biroul de recepție. O clipă după aceea, ochii i se măriră când observă că tânăra femeie părea să fie fără răsuflare. Ariel nu reuși să vorbească, așa că se mulțumi să dea din cap, încercând să tragă aer în plămâni. Făcea zgomote similare unei foci – pufăind și oftând din toți rărunchii. Problema nu era distanța pe care o alergase. Își pierduse răsuflarea nu numai din cauza alergării, ci și din cauză că acesteia i se alăturase frica. — Am o problemă cu mașina, reuși femeia să spună după câteva momente. Va trebui să chem să mi-o ridice ca să fie reparată, adăugă ea pe un ton înnourat, scoțându-și telefonul din geantă pentru a chema serviciul de asistență rutieră. Era posibil ca omul de la pază să se fi întrebat de ce fusese necesar ca Ariel să se întoarcă în clădire ca să cheme CAA pentru servicii de asistență de urgență când ar fi putut foarte bine să o facă din stradă, ținând seama că avea un telefon. Cu toate acesta, bărbatul nu spuse nimic. Omul se mulțumi să o privească pe femeia care patrula de colo colo, răspunzând la întrebările ce îi erau puse de la celălalt capăt al liniei. Oricum, femeia vorbea pe un ton foarte coborât, așa că el nu putea să înțeleagă ce spunea aceasta. — Îi voi aștepta aici, se întoarse Ariel spre omul de la biroul de recepție după ce își încheie conversația telefonică. Deși trebui să facă un efort considerabil, femeia reuși să vorbească pe un ton sigur, pentru ca omul să nu o poată contrazice. — Voi vedea luminile de la mașina lor când se vor apropia, explică ea, iar gardianul dădu din cap aprobator. Omul presupuse că îi era frig lui Ariel afară și de aceea aceasta prefera să aștepte în interiorul clădirii. Oricum, pe el nu îl deranja prezența ei. De altfel, el nu prea credea că hainele pe care le purta femeia ar fi fost prea potrivite pentru a petrece prea mult timp în atmosfera înghețată de afară. S-ar fi transformat într-un țurțure de gheață în numai câteva minute. Admirând silueta tinerei, bărbatul trebui să admită față de sine însuși că aceasta ar fi devenit un țurțure de gheață înalt și frumos, dar decise să nu împărtășească acel gând și cu ea. Nu credea el că femeia i-ar fi apreciat evaluarea. Ariel alese un loc de unde putea supraveghea strada, astfel fiind în stare nu numai să vadă mașina de intervenții CAA, dar și dacă urmăritorul ei se afla acolo. Femeia știa că automobilul ei funcționase destul de bine mai devreme. Faptul că acesta se stricase brusc părea cam suspicios. Tânăra femeie își mușcă buza de jos, iar, în același timp, își frecă și mâinile cu anxietate. Polițiștii fuseseră destul de clari când o lăsaseră să înțeleagă că nu credeau în ceea ce le spunea. Deci, nu avea de ce să caute ajutor în acea direcție. Venise timpul să găsească pe altcineva să o ajute. Ariel introduse codul pe ecranul telefonului său mobil pentru a-l debloca. Mai apoi, se gândi să formeze numărul fratelui ei. Alex rămăsese cel mai apropiat prieten al său, chiar dacă de-a lungul anilor avuseseră destule certuri. Ei doi nu împărtășeau prea multe trăsături fizice, chiar dacă erau gemeni. Cu toate acestea, aveau în comun aceeași perspectivă egoistă în viață. În consecință, de multe ori ajungeau la discuții pentru că nici unul dintre ei nu era capabil de compromis. Ariel formă numărul său de telefon și așteptă ca fratele său să îi răspundă la apel. — Hei, bună, Alex, îl salută ea, încercând să nu pară prea îngrijorată, dar tensiunea i se strecură în voce. — Ce mai e acum, Ariel? răspunse Alex, iar insensibilitatea cuvintelor sale bruște o răni pe Ariel, reducând-o la tăcere pentru câteva clipe. Uite ce e, nu am timp de nimic în acest moment. Tocmai fac ceva. Așa că mai bine suni mai târziu, se grăbi bărbatul să spună, iar mai apoi deconectă apelul, fără să mai aștepte răspunsul ei. Preț de câteva secunde, Ariel se holbă la telefonul din mâna ei cu ochii mari. Nu îi venea să creadă că fratele ei nici măcar nu se obosise să audă ce avea ea de spus. Femeia îl știa bine pe Alex și că acesta avea impresia că el era centrul universului , dar, în ciuda acelui fapt, tot se așteptase ca el să îi arate ceva considerație și îngrijorare frățească. Ariel își dezveli dinții, dar se controlă și nu cedă impulsului de a urla de frustrare. Se temea că bătrânul paznic ar putea avea un atac de cord, iar ea, una, avea destule pe cap în acel moment. Nu mai avea nevoie de alte probleme. Femeia inspiră și expiră profund pentru a-și elibera tensiunea din trup. Când consideră că s-a calmat suficient, Ariel formă numărul de telefon al lui Bryan. Mesageria vocală intră imediat și femeia se încruntă. Ce naiba? Chiar nimeni nu mai e disponibil? se întrebă ea cu exasperare. Ariel decise să îl sune pe Bryan acasă, în speranța că acesta își lăsase telefonul mobil pe undeva în casă și nu îl auzise. Tânăra femeie lăsă să sune de vreo zece ori, dar, mai apoi, trebui să admită că nu se găsea nimeni în casă acolo, ceea ce părea destul de ciudat. Era posibil ca Becka să fie la universitate, dar, cel puțin, menajera ar fi trebuit să fi răspuns la telefon. Probabil că pruncii sunt la bunici, se gândi femeia. Este posibil să îi fi dat ziua liberă menajerei, decise Ariel după câteva momente. Și ce fac eu acum? medită ea, știind că Matt și Jay aveau planuri să se ducă la Montreal cu soțiile lor în ziua aceea și nu aveau cum să îi vină în ajutor. Mai apoi, Ariel își aminti că salvase numărul de telefon de la sala de arte marțiale pe care o deținea Bryan și îl formă imediat. Telefonul sună de trei ori, iar senzația de înfrângere o copleși. Nimeni nu îi va răspunde la apeluri în seara aceea. Când o voce gravă îi răsună în ureche, femeia nu își putu opri sentimentul de ușurare, dar și de neplăcere, în același timp. Evident, trebuia ca Max să îmi răspundă la telefon azi, se strâmbă Ariel. Își amintea bine de partenerul de afaceri și prietenul lui Bryan, care de câte ori li se încrucișau drumurile și o vedea, o acosta. Gândul că Max ar putea fi singura ei șansă de a părăsi clădirea într-o singură bucată în seara aceea o făcu să își încleșteze dinții. Max își repetă salutul, iar glasul său îi trădă confuzia. Bărbatul nu pricepea de ce ar fi sunat cineva la sală și nu s-ar fi obosit să vorbească când i s-a răspuns la apel. — Bună, Max, răspunse Ariel după câteva clipe. Sunt eu, Ariel, se prezentă ea, numai pentru a auzi după aceea bubuitul râsetului bărbatului. — Aș recunoaște acea voce oricând, Ariel. Nu este necesar să te mai prezenți, o asigură bărbatul. — E bine de știut, răspunse femeia, iar buza ei superioară se încreți de neplăcere. Ariel ar fi preferat ca Max să fi dispărut complet din viața ei, dar, pe moment, se vedea nevoită să discute cu el dacă își dorea să obțină ajutor. — Poate nu e chiar atât de bine, i-o întoarse bărbatul gânditor. Oricum, ce pot face pentru tine? — Este Bryan acolo? se interesă Ariel, iar inima i se chirci, temându-se că nu va avea norocl să dea de Bryan în după-masa aceea. — Mi-e teamă că nu, îi răspunse Max cu regret. A luat-o pe Becka la Cascada Niagara pentru o săptămână. Aceasta tocmai ce și-a terminat examenele, iar Bryan s-a gândit să îi ofere o pauză de relaxare pentru câteva zile, îi explică bărbatul. — Oh, exclamă Ariel, care nu mai știu ce să spună auzind aceasta. Femeia nu mai știa ce să facă acum. Își pusese toate speranțele în Bryan. Nu mai știa cui altcuiva să îi ceară ajutorul în după-masa aceea. — Poate te pot ajuta eu, încercă Max să o asigure, simțind că ceva nu era tocmai în regulă cu femeia. Bărbatul îi cunoștea tonul vocii bine și glasul ei nu prea suna ca Ariel pe care care el o știa. — Nu știu dacă poți, spuse Ariel, iar ezitarea îi răsună în voce. Tânăra femeie nu voia să îi fie datoare pentru nimic lui Max. Cu toate acestea, gândul de a părăsi acea clădire singură din nou o înspăimânta. Lumina aproape că dispăruse complet, iar ea nu știa ce se ascundea printre umbrele străzii. Să doarmă la birou în noaptea aceea nu reprezenta o buna idee, însă. Clădirea nu oferea cine știe ce securitate. — Nu îmi vei datora absolut nimic, o asigură Max pe un ton de voce confident, dar și liniștitor în același timp. Omul petrecuse destul timp încercând să descifreze acea femeie și înțelegea foarte bine ce o motiva, așa că, acum, era în stare să îi ghicească gândurile cu destulă acuratețe. — Nu uita că dacă ai nevoie de ceva, eu sunt aici pentru tine, declară Max cu încredere. Ariel nu spuse nimic preț de câteva secunde, iar bărbatul începu să își piardă răbdarea. Max o urmărea pe acea femeie de prea multă vreme și gândul că irosise atât de mult timp îl deranja. Bărbatul știa că ei nu-i păsa deloc de prezența sa. Ariel o dovedise de fiecare dată când dăduseră unul de celălalt. Venise timpul să renunțe să se mai comporte ca un adolescent idiot și să își exprime propria încredere de sine. — Uite cum stă treaba, Ariel. Dacă ai nevoie de ajutor, sunt aici pentru tine. Acum, dacă nu mai ai altceva de spus, mă întorc la treaba mea, spuse Max, satisfpcut că glasul nu îi trăda supărarea vizavi de el însuși și de ea. — Nu, nu, se grăbi Ariel să vorbească imediat, temându-se că omul va deconecta apelul. Se părea că Max era singura ei speranță pentru seara aceea și nu voia să îl piardă. Ar fi preferat să îl evite, dar nu își permitea așa ceva în acel moment. — Mi s-a stricat mașina și chiar am nevoie de ajutor dacă ai timp să vii și să mă ajuți, adăugă ea, amintindu-și de cuvintele pe care i le spusese Alex mai devreme. Ariel nu credea că va reuși să le uite prea curând. Femeia nu crezuse că însemna atât de puțin pentru fratele său. — Da, pot veni să te iau, o asigură bărbatul pe Ariel, înțelegând de ce avea nevoie de la el. Presupun că ai chemat deja CAA, o întrebă Max cu îngrijorare în voce. Bărbatului nu îi plăcea ideea că tânăra femeie se gâsea singură în stradă cu o mașină stricată. Lumina zilei deja dispăruse și nu credea că o femeie singură ar fi fost în siguranță noaptea în Toronto, chiar dacă rareori se întâmpla ceva în oraș. — Da, și cred că le văd vehiculul acum, îi răspunse Ariel după ce își aruncă ochii pe fereastră. Farurile ce măturau strada îi atrăseseră atenția. — Bun, aprobă Max. Dă-mi adresa unde vrei să vin și voi fi acolo cât mai curând posibil. Ariel își luă telefonul de la ureche și îl privi îndelung, uluită. Femeii nu îi venea să creadă că Max va lăsa totul baltă imediat pentru a veni să o ia, ținând seama de faptul că fratele ei nici măcar nu se obosise să o asculte. — Ariel, mai ești acolo? se auzi pe linie vocea nerăbdătoare a bărbatului. — Oh, da, desigur, răspunse femeia de îndată. Uite, aici mă aflu, îi dictă ea adresa. Este una dintre locațiile companiei, îi explică ea. — Bun, dă-mi în jur de cincisprezece sau douăzeci de minute să ajung acolo, o preveni Max pe Ariel. Stai undeva în interior, mai adăugă el, iar apoi deconectă convorbirea. Ariel se strâmbă din nou, iar apoi își aruncă telefonul înapoi în geanta de umăr. Știa ea că-și făcuse patul în seara aceea, iar acum trebuia să doarmă în el. Cu toate acestea, ultimele cuvinte ale bărbatul o deranjau. Ca și cum m-aș fi umilit telefonându-i numai pentru a mă duce la o plimbare de plăcere prin întuneric, precum o diva idioată, mustăci femeia, amintindu-și bine unele filme de groază pe care le văzuse.
0 Comments
Leave a Reply. |
Categories
All
ArchivesThis website uses marketing and tracking technologies. Opting out of this will opt you out of all cookies, except for those needed to run the website. Note that some products may not work as well without tracking cookies. Opt Out of Cookies |