PROLOGNu multă lume se adunase în jurul coșciugului și nu din cauză că ploua de mai bine de doisprezece ore. Nici la slujba de la biserică nu veniseră prea mulți oameni. Cam așa se întâmplă atunci când înmormântarea are loc în mijlocul săptămânii, își scutură Diane capul cu durere. Oamenii aveau slujbe și familii de care trebuiau să se îngrijească. Nu putea să-i învinovățească pentru absența lor. Cuvintele pastorului îi treceau pe lângă urechi. Nu fusese ea niciodată o persoană foarte religioasă și, de altfel, nici acum nu găsea nici un fel de comfort în ritualul de înmormântare. Când cu câteva clipe în urmă ochii Dianei trecuseră peste chipurile celor câțiva oameni care se găseau în biserică, inima i s-a strâns. Ghinionul îi răpise mătușii sale șansa de a avea alături de ea în acea ultimă zi pe oamenii pe care îi cunoscuse ani de zile. Răposata Martha Elgin fusese bine cunoscută și respectată în ținut. Niciodată nu mi-am imaginat că o iubeau atât de mulți oameni, reflectă Diane și își șterse lacrimile. Valurile constante de oameni, care tot veniseră să își prezinte condoleanțele și pentru a își arăta respectul pentru mătușa sa în timpul ultimelor trei nopți ale priveghiului au impresionat-o pe Diane MacLean, unica nepoată a Marthei. Diane își dădu seama că și-a încheiat preotul slujba abia când oamenii au început să se miște și să formeze un șir în fața ei pentru a-și prezenta din nou condoleanțele și regretele pe un ton șoptit. Unii i-au strâns mâna cu afecțiune, în timp ce alții chiar au îmbrățișat-o, deși o cunoșteau de numai câteva zile. După aceea, toți au părăsit cimitirul, adunați sub umbrele mari. Urmau să vină la casa mătușii sale mai târziu, unde Diane, împreună cu ajutorul unei companii de catering, pregătise un parastas în amintirea mătușii sale, care era programat pentru ora trei după-amiază. Cu toate acestea, curând, Diane rămase singură lângă coșciug, cu ochii umezi de lacrimi, în timp cei doi bărbați masivi și tineri așteptau cu nerăbdare sub coroana unui stejar mare. Voiau să termine mai repede cu înmormântarea aceea și să caute adăpost undeva înăuntru, departe de ploaie. Ochii lor stăteau ațintiți fix pe ea, încercând să o determine să plece o dată. Diane și-a șoptit cuvintele de adio către mătușa sa și a atins capacul sicriului cu o mână tremurândă. Își iubise mătușa și regreta că nu venise să o viziteze de mai bine de trei ani deja. Acum, cuvintele ei ajungeau la urechi surde. Dădu din cap spre gropari și o porni pe cărarea pietroasă ce ducea spre ieșirea cimitirului și spre parcare. Nici măcar nu-i observă pe cei trei bărbați ascunși în umbra unui pâlc de copaci din spatele ei. Cel mai înalt se aplecă și șopti câteva cuvinte. Cu o mișcare din cap, unul dintre ceilalți doi o porni printre copaci către aceeași parcare. Bărbatul ajunse acolo înaintea Dianei. Așezat comfortabil în mașină, ochii lui o urmăriră venind pe cărare cu pași înceți. Femeia arăta obosită și se părea că nu îi păsa de ploaie, deși umbrela ei nu o proteja prea bine de picăturile dese. Avea o privire îndepărtată care stătea mărturie gândurilor sale împrăștiate. Diane nu l-a observat pe bărbatul din mașină, ci și-a pus umbrela în portbagajul SUV-ului său și s-a grăbit spre portiera șoferului. Și-a pornit mașina și a părăsit parcarea, fără să bage de seamă că o altă mașină o urmărea îndeaproape. Conducea sub limita de viteză deși era așteptată în oraș, unde avocatul mătușii sale o invitase la citirea testamentului. I-am spus deja că s-ar putea să fiu în întârziere. Care-i graba, până la urmă? Testamentul tot nu se va schimba, va rămâne la fel. CAPITOLUL 1Aerul îi pătrundea năvalnic în plămâni și îi aducea în nări mirosul ploii de mai devreme care încă mai lâncezea în atmosferă. Mirosul frunzelor umede, care fuseseră împrăștiate de vânt pe solul pădurii, îl învigora. O privea pe femeie îndeaproape din umbra copacilor unde își găsise un loc bun să se ascundă. Este doar o necesitate, se minți el pe sine însuși. Știa că de fapt îi plăcea ceea ce vedea. Imaginația sa deja cutreiera cărări pe care știa că ar fi fost mai bine să le ocolească Stătea nemișcat, temându-se să nu facă vreun zgomot călcând pe unul din vreascurile care erau împrăștiate pe pământul din jurul copacilor, astfel dezvăluindu-și poziția. Avea destul timp la dispoziție să își facă prezența cunoscută mai târziu și nu dorea să o sperie pe femeie înainte să vină momentul potrivit pentru acest lucru. Își făcuse un plan, iar el niciodată nu devia de la un plan bine gândit. Ochii săi cutreierară peste trupul femeii. Aceasta își arcui gâtul, amintindu-i de un cerb aflat la adăpat în zorii zilei, amușinând aerul pentru a simți dacă se afla vreun vânător prin preajmă. Bărbatul surâse. Mda, dulceață, simți că sunt aici, dar nu ești sigură. Încă. Oboseala îi săpase femeii linii vizibile în colțul ochilor și în jurul gurii. El o privea de câteva ore bune și o văzuse muncind din greu, încercând să pună la punct casa fermei. Vântul îl tachină cu un iz vag de mere verzi și lămâie, stârnindu-i amintiri de mult uitate. Aceasta nu îi surâse defel și imediat îndepărtă amintirile cu furie. Brusc, femeia se cutremură și își frecă brațele. Aerul nopții se răcorea din ce în ce mai mult. Părul său bogat arămiu îi era prins într-o coadă dezordonată. Șuvițe de păr îi încadrau chipul și îi dădeau un aer de vulnerabilitate. Deodată, bărbatul decise că a privit-o suficient. ‘Acum este momentul,’ își spuse el pe sub barbă și ieși din ascunzătoarea sa. -Hei, tu, de-acolo! Femeia aproape că sări în sus de un metru când vocea lui dură biciui prin aer. Glasul venise dinspre partea stângă a curții unde o mulțime de tufișuri și copaci înalți întunecau noaptea și mai mult. Ea își aruncă privirea într-acolo cu ochii rotunjiți de uimire și zări o umbră înaltă mișcându-se în întuneric. Spaima îi licări în suflet și îi tăie răsuflarea. Bărbatul micșoră distanța dintre ei, iar un rânjet îi încolți în colțul gurii. Ceva similar satisfacției îi alerga prin vene. Ochii ei se lărgiră și mai mult când figura lui înaltă și bine clădită păru să înghită tot spațiul. Frica din ochii ei stârni o emoție necunoscută adânc în sufletul lui, iar el încercă să o identifice, dar fără succes. Se gândi că nu era compasiune, cu siguranță, deși nu-și putea explica de ce. Nu era ca și cum și-ar fi putut aminti cam cum s-ar fi simțit compasiunea. Timp de câteva momente tensionate, s-au privit fix unul pe celălalt cu intensitate. Nici unul dintre ei nu se mișcă. Frica străluci în ochii ei verzi din nou. Un bărbat imens pășea prin curtea ei ca și cum ar fi fost pe propriul lui domeniu de vânătoare. Ochii lui negri oțeliți îi reflectau îndrăzneala înnăscută, dar într-o oarecare măsură și amuzamentul, precum și o fracțiune de dorință sălbatică, o dorință pe care ea nu reușea să o identifice. Acea dorință o îngrijora. Nu-i păsa de faptul că individul se amuza pe seama sa. Se evaluară unul pe celălalt ca doi spadasini. De ce naiba nu mi-am ascultat eu instinctele? reflectă ea. Se crezuse singură acolo, la căsuța fermei, și cu toate acestea, de-a lungul întregii seri, avusese senzația că cineva o privea. Acea senzație îi electrizase firele fine de păr de la ceafă, iar ea, pur și simplu, o ignorase prostește. Ferma se găsea departe de drumurile bătute în mod obișnuit, ceea ce ei îi convenea de minune. Nu simțea nevoia de-a fi înconjurată de legiuni de oameni și nici nu-i lipseau zgomotele marelui oraș. De la moartea mătușii sale, cu câteva luni mai înainte, se tot gândise să se mute de la oraș și să-și facă o viață pentru sine acolo, în mijlocul sălbăticiei. În sfârșit, cu o săptămână în urmă a făcut și pasul acela. Acum, însă, se îndoia de înțelepciunea deciziei sale. -Am un pistol chiar aici, strigă ea la el, iar vocea îi tremură. Și știu să-l folosesc, continuă ea pe o voce ascuțită. Frica o sufoca și abia reușea să pronunțe cuvintele. Râsul lui brutal îi răsună în urechi și sângele îi îngheță în vene. Nu mă crede, se gândi ea, șocată, și regretă că nu se dusese la clasele de auto-apărare la care se tot gândise pe vremea când locuia în oraș. Dar gândul acela avu o viață scurtă. Hmm, asta e. Este prea târziu acum să plâng după laptele vărsat. Este momentul să îmi asum consecințele. -Mda, sunt convins că știi, strigă el, iar apoi râse și mai tare. Dulceață, spuse el pe un ton tărăgănat, ce lăsa impresia că mierea îi curgea de pe buze și care trăda un accent sudist specific. Sunt sigur că m-ai putea împușca dacă ai vrea, dar mă îndoiesc că vrei, continuă el, iar apoi își arcui o sprânceană, ca și cum ar fi provocat-o să încerce. Am nevoie de ajutor pentru numai o noapte sau două, cel mult, minți el cu tupeu, fără ca măcar să clipească. Vocea lui dulceagă și falsă îi alungă teama femeii. Furia luase locul fricii, iar cuvinte mânioase i se urcară pe buze când îi auzi sarcasmul mușcător. -Orașul este în direcția aceea, replică ea, arătând spre stânga lui. Acolo vei găsi tot ajutorul de care ai nevoie, domnule, mai adăugă ea, pronunțând cuvintele pe un ton arțăgos. Aici nu se găsește nimic pentru tine, clarifică ea, încheiându-și tirada cu un gest care nu mai lăsa loc la tocmeală. -Nu am chef să mă mai duc până în oraș acum, ridică el din umeri. Sunt obosit pentru că am umblat destul de multe ceasuri. Mi s-a stricat mașina la câteva mile mai jos pe șosea, iar acum am nevoie de un loc unde să stau. Și cred că-mi place locul ăsta, spuse el pe un ton plat, care îi provocă femeii frisoane pe șirea spinării. După ce își declară intențiile, se apropie și mai mult de scară și se opri sub arcul de lumină ce venea de pe verandă. -Cum de îndrăznești? împinse ea cuvintele cu dificultate printre buzele strânse. Mâinile i se strânseră în pumni, iar unghiile îi mușcau din palme. Bărbatul din fața ei era un bărbat destul de înalt, prea înalt pentru gustul ei. Dacă ar fi fost mai scund, poate ar mai fi avut o șansă să se apere împotriva lui. De asemenea, era și mult mai solid decât ea. Statura și construcția lui îi aminteau de un luptător. Nu-i a bună cu tipul ăsta, Diane, reflectă ea. -Hai, fii o bună creștină, îi spuse el pe un ton dulce. Nu-i așa că nu vei lăsa un biet om aici, afară în pădure, pe timpul nopții, să se protejeze singur, înfrigurat și flămând? o întrebă el cu un zâmbet fermecător și își deschise brațele larg. În ciuda tonului său, ochii lui sclipeau cu ironie. -Aș face-o cu siguranță, replică ea cu hotărâre și își puse mâinile pe șolduri. Dorea să-l facă să înțeleagă că vorbele lui nu o vor impresiona. În fond, nu era redusă mental. Timpurile când oamenii își deschideau casele în fața străinilor se duseseră de mult. Și oricum, ea era o fată de la oraș și nu-i stătea în fire să reacționeze astfel. El păși și mai aproape și ajunse la scările de la verandă, arătând astfel că nu era descurajat de refuzul ei. Se sprijini cu o mână de balustradă, iar ochii săi zâmbitori o evaluară ca să vadă cât de hotărâtă era. Ochii lui pledau inocență, dar cu toate acestea, Dianei nu-i fu greu să distingă duritatea care mocnea în spatele zâmbetului lui. Era clar că bărbatul acela era departe de-a fi ceea ce dorea el să o facă să creadă. Bărbatul era construit ca unul dintre vânătorii ce umblau călare și despre care citise cu mult timp în urmă. Înalt de peste 1,80 m, ochii lui se găseau la acelaș nivel cu ai ei, chiar dacă el se afla la piciorul scării. Avea umerii destul de lați și puternici și nu i-ar fi fost prea greu să o ia în cârcă și să fugă cu ea dacă asta i-ar fi fost intenția. Oh Doamne, oh Doamne, bombăni ea în gând. Trebuia să facă ceva pentru ca să scape de el. Să-mi ia naiba dorința de a admira noaptea. Dacă m-aș fi aflat în casă, cel puțin aș fi avut o ușă între mine și ursul ăsta de om… Deși mi-e teamă că o ușă încuiată nu ar fi făcut nici o diferență dacă s-ar fi hotărât să intre în casă, recunoscu ea, ochii săi analizând pragmatic bărbăția dură a omului din fața ei. -Hai, domnișorică, nu fii afurisită, încercă el să o convingă, continuând să afișeze acel zâmbet care o călca pe nervi. Am nevoie numai de un pat pentru o noapte. Și îți promit că nu va fi al tău, adăugă el. Ea observă atunci că zâmbetul nu i se reflecta niciodată în ochi. Ochii bărbatului păreau două săgeți negre ațintite asupra ei, supraveghiându-i fiecare mișcare. Stele de gheață îi străluceau în pupilele întunecate, înghețând-o până la oase. Sarcasmul bărbatului era vizibil pe chipul lui și îi provoca senzația că tentacule i se târau pe piele. Atitudinea lui nonșalantă o speria și mai mult pentru că nu îi înțelegea jocul. -Ești nebun sau ce naiba? îi replică ea cu furie mocnită în voce. -Cred că a doua variantă, îi răspunse el cu blândețe de data aceasta. -Cum îți imaginezi că te-aș lăsa să dormi în casa mea? îl întrebă ea cu mânie. Vorbește de parcă ar vrea să mă scuipe și să se șteargă pe mâini de mine, reflectă el amuzat. Mi-e teamă că nu este chiar așa ușor să scapi de mine, draga mea. Jocul se încheie numai atunci când spun eu că se încheie. Acum fii fată bună și cedează. Nu te voi deranja... prea mult. -Bine, atunci hambarul, ce părere ai de asta? îi oferi el un compromis. Nu e ca și cum nu mi-aș permite să fac un compromis cu tine pe moment. Mâine, vei juca pe altă muzică, draga mea. -Îți poți încuia ușile în noaptea aceasta, iar mâine mai vorbim noi. Ce părere ai? Mie unuia mi se pare un târg bun, ridică el din nou din umeri și își plesni de coapsă pălăria de cowboy pe care o ținea în mână. Femeii nu-i plăcură cuvintele bărbatului defel și se nici nu voia să se gândească la ce fel de târg se referea. Mda, de parcă o ușă încuiată te-ar opri să-mi intri în casă. Dar cu toate acestea, știa că se găsea în dezavantaj total. Dacă dorea să încheie acea discuție ridicolă, și o dorea, evident, atunci trebuia să-i accepte oferta și să spere că va rămâne în hambar. -Du-te la hambar și așteaptă-mă, îi ceru ea brusc. Îți voi aduce și niște pături ca să nu simți frigul nopții. Îți convine așa? El îi zâmbi din nou, iar de data aceasta, îi arătă două rânduri de dinți mari, perfecți și albi. Zâmbetul lui îi aminti de un lup aflat în fața pradei sale și femeia se cutremură. Apoi, el se aplecă batjocoritor în fața ei și se întoarse să se îndrepte spre hambarul construit pe una dintre laturile curții mari. Femeia nu se mișcă până ce nu îi ajunse la urechi un scârțâit metalic, care o anunță că omul a deschis ușa ruginită a hambarului. După aceea, fugi repede în casă și încuie ușa în urma ei, deși era deja mult prea târziu pentru asta. Știa că nu mai avea nici un rost, dar avea nevoie de iluzia că se afla în siguranță pe moment. Nu uitase că trebuia să iasă din nou cu păturile pe care i le promisese. Se gândi că trebuia, de asemenea, să-i dea și ceva de mâncare. Nu avea loc de întors dacă voia ca el să nu se mai întoarcă înapoi după aceea și să îi ceară de mâncare. Era mai mult ca sigură că era capabil să facă așa ceva. Deși știa că trebuie să iasă din casă curând, nu-și putea forța picioarele să se miște. Tremura deja din toate încheieturile și se văzu nevoită să se sprijine de perete pentru a rămâne în picioare. Într-un final, numai teama că el se va întoarce a impulsionat-o să se miște și să urce scările la etaj. Cu mâini nesigure, scoase două pături din dulapul cu așternuturi ce se găsea pe holul de la etaj. Apoi făcu un raid rapid prin bucătărie și îi pregăti trei sendvișuri mari. Mai bine așa decât să am motive de regret mai târziu, se gândi ea. Totul îi luă mai mult timp decât se așteptase, dar, din nefericire, îi tot scăpau lucrurile din mână din cauză că degetele îi tremurau și nu putea să le controleze. Luă și o cutie cu o băutură răcoritoare din frigider și o porni spre ușa de la intrare. Inima îi bătea din ce în ce mai tare și din cauza fricii aproape că îi sărea din piept. Înainte de a deschide ușa, îndepărtă cu grijă perdeaua care acoperea fereastra de pe laterala ușii și privi atent afară. Zări lumină în hambar, dar nu reuși să vadă nimic altceva. Sper că mă așteaptă acolo și nu aici, lângă casă. Ar mai fi existat numai o singură posibilitate - să îl sune pe șerif, dar până ce ar fi ajuns șeriful acolo, la fermă, probabil că ea ar fi devenit deja dejun pentru vulturi. Într-un sfârșit, deschise ușa și păși în întuneric. Cu câțiva pași mari grăbiți, ajunse la ușa hambarului și strigă: -Domnule, ești acolo? Ușa de la hambar se deschise brusc cu un scărțăit lugubru, iar ea, speriată, sări înapoi câțiva pași și țipă. -Te-am speriat? se interesă el, aparent doar vag interesat de starea ei. Tonul său îi spunea clar că de fapt nu-i păsa de nici un fel. -Tu ce părere ai? se încruntă ea la el. Uite-ți păturile, spuse ea furioasă și mai că aruncă păturile spre el. Apoi, se întoarse să se îndrepte spre casă, uitând de mâncarea pe care încă o ținea în mână. Cu colțul ochiului, observă că sprânceana lui dreaptă s-a arcuit sardonic. Își dădu seama că el se uita cu înțeles la sendvișurile din mâna ei și simți impulsul să-i arunce totul în față. Își controlă impulsul totuși și îi întinse mâncarea. După aceea, se întoarse din nou să părăsească hambarul, fără să rostească nici măcar un cuvânt. -Noapte bună și ție, menționă el sarcastic, iar apoi izbucni într-un râs sănătos, care suna nebunește în urechile ei. Bărbatul își dădu seama că imaginația ei o luase razna de-a binelea și de aceea se comporta ca o cărpioară speriată. Ea mormăi câteva cuvinte bine alese pe care se presupunea că nu le știe. Cuvintele ajunseră la urechile bărbatului și amuzamentul său deveni și mai zgomotos. Era mulțumit atât cu situația, cât și cu vocabularul ei atât de colorat. Ea nu-și mai opri pașii. Părăsi hambarul în grabă, dar în ciuda grabei sale, mirosul de mosc al bărbatului o învălui și ceva ca niște fluturi îi fremătă în abdomen. Refuză însă să se gândească prea mult la aceea senzație stranie și preferă să se concentreze pe furia care o cuprinsese. Aproape că alergă înapoi spre casă. Dorea să pună cât mai mare distanță între ea și uriașul care își găsise reședință temporară în hambarul ei în acea noapte. Încuie ușa în spatele ei și respiră cu ușurare când sunetul broaștei de la ușă o anunță că ușa era încuiată. Renunță să își mai bea ceașca ei obișnuită de ceai înainte de a merge la culcare și se duse direct în dormitor, chiar dacă picioarele îi tremurau. Se schimbă în pijamale, iar acea îndeletnicire îi luă o vreme. Degetele îi tremurau atât de tare încât abia reuși să-și încheie nasturii de la bluza de pijama. O bufniță țipă în noapte și sunetul o umplu de anxietate. Suna ca o prevestire de rău augur. Se băgă în pat, măcinată de gânduri negre. Sentimentul că ceva urma să se întâmple o ținu trează o bună parte din noapte. CAPITOLUL 2Zorii zilei abia colorau orizontul când bărbatul ieși din hambar, frecându-și ochii. Starea lui de spirit se cam deteriorase în noaptea precedentă și nu i se mai îmbunătățise defel.
Admise că dormitul în hambar nu fusese cea mai bună alegere pentru el, iar ochii săi fulgerau de iritare. Ascultă chemarea naturii și vizită pâlcul de copaci din spatele curții. Nu cred că ar fi prea fericită dacă m-aș duce în casă să caut o baie. Întorcându-se, își ciufuli părul cu degete nerăbdătoare și aruncă o privire în jur. Ochii îi căzură mai întâi pe vechiul puț din curte, dar mai apoi văzu pompa nouă de apă ce fusese instalată în apropierea sa. Începu prin a se întinde, ca să-și mai ostoiască durerile din umeri, iar apoi, își scoase cămașa. Nu avea nici un concept de modestie și nu-i păsa dacă gazda sa l-ar fi privit. Niciodată nimeni nu l-a descris ca fiind un tip timid, iar el știa că avea corpul în destul de bună condiție pentru a-i oferi femeii din casă un spectacol bun pe gratis. Până la urmă, mi se pare că este mai mult decât corect să i-o plătesc că m-a făcut să dorm în hambar. De fapt, plănuia să o facă să plătească scump pentru neîncrederea ei, deși, adânc în sufletul său, recunoștea că femeia avea dreptate. Nici o femeie din lume, nici măcar una care ar fi avut doar câțiva neuroni în funcțiune, nu ar fi primit un bărbat necunoscut în casa ei noaptea. Știa toate acestea, dar femeia îi rănise mândria. La naiba! Doar nu arăta a criminal. Da, era adevărat că mersese pe joc câteva ore și era prăfuit. Intenționase să ajungă acolo dimineața târziu, dar afurista aia de mașină s-a stricat și nu a mai putut să o repare. Bateria a cedat până la urmă și nimic din ce a încercat nu a mai readus-o la viață. Nici un fel de mașini nu au trecut pe lângă el, și doar a așteptat acolo aproape două ore înainte de a renunța. Deci, nu găsise nici un fel de ajutor. Când a ajuns la ușa ei, era acoperit de un strat de sudoare și praf. Mărșăluise timp îndelungat, tocmai din celălalt capăt al pădurii până în acel loc uitat de Dumnezeu. Și când te gândești că în onoarea ei am pus pe mine cea mai bună pereche de jeanși și cămașa mea favorită. Iar ea s-a uitat la mine de parcă aș fi fost un gunoi, se gândi el, iar apoi se încruntă, uitând complet că femeia probabil a fost îngrijorată de apariția lui la ușa ei. În timp ce el își spăla gâtul și armele musculoase la pompă, ea îl privea din spatele perdelelor. Ochii ei cutreierară spatele lui bine făcut și o scânteie de atracție îi jucă în partea inferioară a abdomenului. A știut imediat când el s-a trezit. Probabil că scârțâitul ușii de la hambar o trezise și pe ea. Ori poate i-a auzit pașii în curte sau sunetul apei care curgea de la pompă. Indiferent de motiv, se îndreptase spre fereastră imediat, iar acum îl privea, aproape fascinată de ceea ce vedea. Femeia refuză să mediteze asupra motivelor sale. Niciodată nu îi mai plouase în gură în fața unui trup bine făcut. Eh, întotdeauna există acea primă dată, reflectă ea. Brațele lui puternice erau acoperite de mușchi sculptați, iar pieptul lui lat, acoperit cu păr aspru și întunecat la culoare, strălucea din cauza picăturilor de apă. Femeia își strânse palmele în pumni pentru că simțea cum o furnicau degetele să și le treacă prin părul acela des și, frustrată, își mușcă buza inferioară. Apoi, își scutură capul. Oh, drace! La ce-ți zboară gândul, femeie? Controlează-te! Părăsi fereastra și se îndreptă spre baie ca să facă un duș lung pentru a-și clăti dorința pe care o simțea pentru bărbatul pe care îl încuiase afară în noaptea precedentă. Apa rece îi biciui trupul și o pedepsi timp de câteva minute. Primi cu bucurie pedeapsa crâncenă pentru că simțea nevoia să își revină și să judece totul la rece și încă rapid. După aceea, alese un tricou modest și o pereche de jeanși care văzuseră și vremuri mai bune. O scurtă privire aruncată în oglindă o asigură că arăta suficient de decent. Nu dorea să-l vadă ridicând din sprâncene când ar fi dat cu ochii de ea și ar fi văzut cu ce se îmbrăcase. Satisfăcută, coborî scările și descuie ușa de la intrare. El era deja acolo, în fața ușii, frecându-și pielea cu un prosop aspru pe care îl scosese din rucsacul pe care îl cărase cu el în seara de dinainte. Ea se luptă să își desprindă ochii de pe pieptul său larg. Oh, drace! De ce naiba sunt atât de obsedată de pieptul acesta blestemat? -Dacă vrei să iei micul dejun, atunci poți veni în casă, spuse ea pe un ton abrupt, iar apoi, îi întoarse spatele de parcă bărbatul nu ar fi contat defel. Se îndreptă spre bucătărie cu pași măsurați, aparent neinteresată dacă el o urma sau nu. El își propti ochii pe fundul ei strâns în jeanșii franjurați și rânji. Își imagină că femeia i-a ales tocmai pentru a nu-l face să o privească, dar rezultatul era exact opus. Acum, dorința lui pentru ea deveni mai adâncă și mai puternică. Chiar dacă erau niște pantaloni mai vechi, arătau perfect pe ea. I se potriveau ca o mănușă bine strânsă pe piele. Când se mișca, pantalonii îi îmbrățișau șoldurile strâns, iar el era conștient că trebuia să își țină bine în frâu pornirile pentru a nu sări pe ea. Râse de el însuși și își șterse bine corpul cu propospul. Își trase pe el un tricou curat și intră în casă căutând bucătăria. Mirosul de mâncare proaspăt gătită deja umpluse încăperea, iar stomacul i se agită din cauza foamei. -Oamenii de obicei spun ‘bună dimineața’ sau cel puțin ‘salut’ când se văd de dimineață, spuse el pe un ton conversațional, sprijinindu-se de tocul ușii și încrucișându-și gleznele. -Poate că da, dar eu nu am timp de așa ceva, în special cu unul ca tine, îi aruncă ea peste umăr cu dispreț, continuând să-și facă de lucru la mașina de gătit. -Oh, într-adevăr? Unul ca mine? Și ce ai de făcut de este atât de important încât nu poți să fii cât de cât politicoasă cu un musafir? Ea se strâmbă și-i mulțumi lui Dumnezeu că el nu-i putea vedea fața. Politețe, ce să spun! Unui musafir! De parcă eu te-aș fi invitat aici. Dar în ciuda gândurilor sale, tot nu reuși să-i dea o replică potrivită. Ar fi trebuit să lucreze pentru următoarea sa expoziție, dar nu avea deloc inspirație pe moment. De fapt, chiar nu avea nimic special de făcut. Deja terminase cu curățenia în casa fermei. Acum, se gândea numai să asculte ceva muzică, să citească o carte sau pur și simplu să admire natura. Va găsi ea ceva de făcut și nu avea nevoie de el pe-acolo. -Lucruri diverse, replică ea pe un ton neprietenos, ca să închidă subiectul. -Ce fel de lucruri? insistă el, ceea ce o făcu să-și dea ochii peste cap cu exasperare. Era ca un terrier cu un os în gură. Maxilarul lui îi arăta încăpățânarea și era evident că nu va renunța la subiect prea curând. -Diferite, replică ea, fără a arăta vreun interes deosebit vis a vis de el. Nu că e treaba ta, apropo. Se temea că dacă bărbatul nu pleca mai repede din preajma ei o va înnebuni de tot. Întorcându-se spre el cu tigaia în mână, îi puse omleta pe farfurie și se răsti la el mânioasă: -Acum mânâncă și dispari! -Într-adevăr, frumoase maniere, tărăgănă el cuvintele fără să cedeze nici un pic. Tratamentul ei grosolan nu părea să-l afecteze. Arăta de parcă niciodată nu se distrase atât de bine și ea nu putea să înțeleagă de ce. -Care e problema cu tine? nu mai rezistă ea și întrebă, privindu-l pe bărbat cu uluire. Chiar nu simți când nu ești dorit undeva? -Oh, desigur, nu-ți fă griji, dădu el din mână indiferent. Nu e ca și cum nu ți-ai fi dat silința să-mi dai de înțeles că nu mă vrei aici, dulceață, replică el pe un ton foarte la obiect. Acum, că mă vrei sau nu, eu tot trebuie să stau aici, spuse el, așezându-se și împungând cu furculița ouălele pregătite de ea. -Ce naiba vrei să spui cu asta? îl întrebă ea complet șocată. Își încrucișă brațele sub sâni și îi aruncă o privire neagră. Nu-și putea crede urechilor. Omul pur și simplu declarase că trebuia să stea acolo, de parcă dorințele ei nu ar fi contat absolut deloc. -E foarte simplu, dulceață. Trebuie să locuiesc aici. Nu ți-a citit avocatul testamentul mătușii tale? Vorbele lui au lăsat-o fără cuvinte pentru câteva secunde. Nu putea decât să se holbeze la el, de parcă brusc i-ar mai fi crescut un cap. -Nu am ascultat cu foarte mare atenție, recunoscu ea mormăind. Dar sunt destul de sigură că sunt singura care a moștenit această casă, spuse ea, cu un gest larg. -Da, ești. Dar mai este altceva notat în testament. Mătușa ta ți-a cerut să împarți casa cu mine timp de cel puțin doi ani. Aceasta este condiția pentru a deveni proprietara casei. Eu mă voi îngriji de proprietate timp de doi ani până ce vei decide dacă dorești să trăiești aici cu adevărat. Ochii ei se rotunjiseră într-atât de mult încât el se temu că vor exploda. În următoarea clipă, femeia se repezi afară din bucătărie, și se îndreptă spre încăperea de alături cu pași apăsați. Sunetul unui sertar deschis cu gesturi nervoase ajunse la urechile lui. Un zâmbet satisfăcut îi înflori pe buze când auzi foșnetul paginilor întoarse cu zgomot. El știa că spusese adevărul și se întrebă cum de nu văzuse ea acea condiție până atunci. Cu toate acestea, motivele lui de a locui acolo erau puțin mai complicate decât cele afirmate în testament. Nici că se putea să-i pese mai puțin de starea casei sau a proprietății. Venise acolo cu scopul de a o proteja pe femeie și pentru a descoperi niște adevăruri întunecate. Avea datoria să se răzbune pe niște oameni, și asta de multă vreme. Răposata, mătușa femeii, doar îi făcuse treaba mai ușoară și îi dăduse posibilitatea de a-și satisface setea de răzbunare atunci când și-a întocmit testamentul. Zâmbetul i se transformă într-un rânjet la acele gânduri. Erau anumite lucruri pe care nu le putea uita sau ierta. Răzbunarea îi era mai necesară decât aerul. Strigătul ei ultragiat, precum și sunetul unui sertar trântit în cealaltă încăpere, îl determină să adopte o mască de indiferență. Reîncepu să mănânce cu gesturi măsurate. Femeia se întoarse în bucătărie, agitată ca un cuib de viespi, și se aplecă deasupra lui. -Ce naiba este chestia asta? De ce îmi face asta? -Face? Dulceață, deja ți-a făcut-o, îi replică el liniștit, continuând să-și mănânce micul dejun, imun la furia ei. -Știi ce vreau să spun, dădu ea iritată din picior. La naiba, sunt atât de furioasă că nici nu mai pot gândi, se răsti ea și începu să parcurgă bucătăria agitată. -Da? Atunci stai jos și mănâncă, spuse el, împingând farfuria cu ouă în fața ei. Poate că asta te va ajuta să gândești. -Nu mai am chef să mănânc acum, se răsti ea la el. Crezi că mai pot mânca când știu că un străin va împărți casa cu mine? Și nu orice străin, dar tu..., spuse ea repede. -De ce nu? își ridică el o sprânceană. Nu poți face nimic în legătură cu asta, nu-i așa? Testamentul este foarte clar, dacă nu mă înșel. Este de necontestat. Nu mai poți schimba nimic. Și ce e în neregulă cu mine? Crezi că există un alt bărbat mai potrivit pentru a avea grijă de proprietate decât mine? Ea nu se mai osteni să-i răspundă. Căuta febril o cale de ieșire din acea situație, chiar dacă știa că nu există nici una. Testamentul era clar și nu era ca și cum l-ar fi putut schimba. Îi aruncă o privire încruntată. Se găsea efectiv la mila lui. Când și-a dat seama de aceasta, îi veni o altă idee. Își aplecă capul pe umăr și îl privi printre gene. -Ce ar trebui să-ți dau ca să te fac să pleci pentru totdeauna și să mă lași în pace, hmm? -Nu voi pleca, așa că ia loc și mănâncă, spuse el, păstrându-și calmul, fără nici un fel de emoție în voce. -De ce nu? Aproape că strigase la el ca o nebună, pierzându-și ultimele rezerve de control pe care le mai avea asupra nervilor săi. -De ce nu vrei tu să fii un băiat rezonabil? întrebă ea cu răutate, iar ochii i se îngustară ca două fante. El ridică din sprâncene când îi auzi apelativul, iar trăsăturile i se înăspriră. -Bine, un bărbat rezonabil atunci, spuse ea rapid, încercând să-l împace. Își dăduse seama că nu-i plăcuseră cuvintele ei. Și cu toate acestea, știa că avea nevoie de consimțământul lui, așa că nu putea să-l supere prea tare. -Sunt rezonabil. Sunt rezonabil pentru că nu mă adresez unui judecător pentru a-i dezvălui încercarea ta patetică de a mă face să dispar. A sunat cam ca un fel de mită, nu-i așa? -Ești cel mai rău..., începu ea, dar el o opri cu un gest scurt. -Nu aș continua dacă aș fi în locul tău. Am terminat deja de mâncat. Îmi voi spăla farfuria ca să nu ai nici un fel de motive să te plângi că numai tu muncești pe aici, spuse el batjocoritor și se îndreptă cu farfuria spre chiuvetă. Ea icni iritată în spatele lui și din cauză că temperamentul i se încinsese din nou, aruncă o furculiță spre el, lovindu-l drept în mijlocul spatelui. Își dăduse deja seama de cât de copilăresc reacționase când el și-a întors capul spre ea, fixând-o cu ochii săi la fel de înghețați ca și o zi de iarnă. Acum, el se întoarse complet spre ea și o privi câteva clipe lungi, ca și cum nu-i venea să creadă că se comporta astfel. Își puse mâinile pe șolduri și încercă să o intimideze cu privirea. Crezuse că femeia era delicată și drăgălașă. Nu își imaginase nici o clipă că ar fi putut să se piardă cu firea cu adevărat. Acum își dădu seama cât de mult greșise în estimările lui și își promise să nu se mai grăbească și să facă astfel de presupuneri în viitor. Oftă, iar apoi o întrebă pe un ton liniștit, aplecându-și capul ușor pe o parte: -Ce naiba este în neregulă cu tine? -Nu e nimic în nergulă cu mine. În afară de prezența ta, evident, îi replică ea și își încrucișă brațele pe piept. Doar nu am cerut să locuiesc cu cineva în casă, nu-i așa? Ai dreptate aici, dulceață, reflectă el. Admise că avea dreptate să se simtă înșelată și fără mijloace de a ieși din acea situație, dar nu era prost să spună ce gândea cu voce tare. Cu siguranță, ea ar fi profitat de înțelegerea lui și nu acela era scopul lui. -Bine, dulceață, hai să stabilim totul acum, spuse el și se îndreptă spre ea cu pași măsurați. Ochii ei străluceau din cauza mâniei. Era evident că nu-i plăcea să fie numită dulceață. Neplăcerea i se vedea pe chip ori de câte ori folosea acel termen de alintare. El se mulțumi să surâdă la ea, iar aceasta îi alimentă furia și mai mult. -Nu este nimic de stabilit. Trebuie numai să pleci. Asta este tot! se răsti ea și lovi cu piciorul în podea, în același timp. Bravo ție, fată. Se vede că regresezi din ce în ce mai mult, se admonestă ea în derâdere. -Acum știi că nu pot face asta, nu-i așa? Aș vrea să-i respect ultimele dorințe ale bătrânei doamne. Ar trebui să vrei și tu același lucru. Dacă stau și mă gândesc bine, a fost mătușa ta, nu a mea, replică el pe un ton plin de tristețe prefăcută. Ca și cum ți-ar păsa, strânse ea din dinți și se încruntă la el. El era conștient că femeii i-ar fi surâs să-l poată arunca cât mai departe posibil, dar, din păcate pentru ea, el venise acolo cu intenția să rămână. Trebuia să se ocupe de niște treburi neterminate și nu avea nici o intenție să-i permită unui chip drăgălaș să-l facă să se abată din drumul lui. Dar aceasta nu însemna că nu putea simpatiza cu ea pentru că știa foarte bine cum era să te simți fără putere și la capriciul soartei. -Deci cum vezi tu această situație? întrebă ea după câteva clipe de tăcere. Îl fixă cu ochii îngustați, iar în același timp piciorul ei lovea podeaua cu nerăbdare. -Așa cum este. Voi locui aici de-a lungul următorilor doi ani, fie că îți convine sau nu. Tu alegi ce dormitor voi folosi. Nu sunt pretențios și pot dormi în oricare dintre ele. Ține minte, hambarul nu intră în discuție, spuse el și își ridică mâna pentru a opri să vorbească. Mama mea a crescut un domn, nu un lucrător de fermă. Ea pufni când îi auzi cuvintele și se uită la el fix cu răceală. La început, nici măcar nu se obosi să-i răspundă. Mai apoi, însă, nu-și mai putu ține gura închisă și îi spuse: -Mă îndoiesc. -De ce te îndoiești? întrebă el încruntat, deși cam ghicea el la ce se referea. -Mă îndoiesc că ai fi un domn, îi spuse ea și se îndreptă spre ușa de la bucătărie. -Hei, tu, unde te duci? se grăbi el după ea, temându-se că s-ar putea gândi să fugă. Dacă ar fi fugit, planurile lui bine gândite ar fi fost în pericol. Era necesar ca ea să rămână acolo la fermă. -Hei, tu? se întoarse ea spre el cu iritare. Brusc, i se făcu atât de silă de felul în care el îi vorbea, încât simți nevoia de a-l pocni zdravăn peste cap. -Până ce facem prezentările, dulceață, așa o să te strig, îi răspunse el pe un ton rece. Se simți vinovat că trebuia să-i calce mândria în picioare pentru a-și atinge scopurile proprii, dar își înnăbuși sentimentele imediat. Numai scopul final era cel ce conta. Mijloacele la care trebuia să recurgă pentru a-l atinge nu erau relevante. Abia atunci își dădu ea seama că nu-i știa nici numele sau de unde venea. Nu știa absolut nimic despre el. Trecuse în fugă peste cuvintele din testament și numele lui nu se înregistrase în mintea ei. Era doar un străin, și se presupunea că ea ar trebui să își împartă casa și, implicit, viața cu el. Se îndoia că va putea avea o viață complet separată cu altcineva locuind în aceeași casă. -Da, am sărit peste prezentări, admise ea morocănoasă. Discuțiile noastre au fost atât de fascinante încât nu am mai găsit timpul să facem prezentările, continuă ea, pronunțând cuvintele cu sarcasm. Disprețul și ceva neidentificat străluci în ochii ei, iar el nu își putu da seama ce anume. Un surâs i se urcă pe buze. Era ușurat că cel puțin femeia avea simțul umorului. Se părea că va fi mai puțin plictisitor să locuiască cu ea decât se așteptase. -Deci, drăguță, cum te cheamă? întrebă el, sprijinindu-și șoldul de masă. Brațele îi erau încrucișate deasupra pieptului, ca și cum ar fi vrut să o țină la distanță de gândurile lui. -Diane și nu drăguță, așa că nu mă mai numi astfel, replică ea încruntându-se. -Bine, nu e o problemă pentru mine, iubito, spuse el, iar de data aceasta, zâmbetul îi ajunse și la ochi. Buzele îi tresăriră de plăcere când ea își strânse mâinile în pumni auzind noul termen de alint folosit de el. -La naiba, omule, nu sunt iubita ta, este clar? îl admonestă ea. -Clar precum cristalul, nu te teme. Voi încerca să nu te mai numesc astfel, îi replică el. Sunt Adam pentru tine, spuse el, și își aplecă capul făcând haz de ea. -Pentru mine? Asta înseamnă că folosești mai multe nume? îl întrebă Diane uimită. -Depinde de situație, admise el. Oricum, ai onoarea de a-mi folosi numele real. Nu este asta nemaipomenit? o întrebă el batjocoritor, iar o lumină jucăușă îi dansă în pupilele întunecate. -Oh, nu-mi fă nici o favoare. Pot trăi și fără ele, se răsti ea, părăsind camera cu pași iritați, spatele fiindu-i drept ca o lumânare. -Sunt sigur că poți, mormăi el pentru sine însuși, în timp ce ea ieși din încăpere.
0 Comments
Leave a Reply. |
Categories
All
ArchivesThis website uses marketing and tracking technologies. Opting out of this will opt you out of all cookies, except for those needed to run the website. Note that some products may not work as well without tracking cookies. Opt Out of Cookies |