CAPITOLUL UNU Sunetul înfiorător al unor pumni intrând în contact cu trupul cuiva răsuna în alee. Gemete profunde de durere izvorau ca un ecou în urma lor. Femeia păși pe vârful picioarelor și se lipi de zid. Trase adânc aer în piept pentru a domoli adrenalina ce îi alerga prin vene și își flexă umerii. Își aplecă capul într-o parte și privi pe după colț. Ochii îi căzură pe un grup de cinci bărbați care își încercau pumnii pe un altul cu entuziasm. Inima femeii se strânse și aceasta își mușcă buza de jos. Bietul om încerca din toate puterile să le țină piept atacatorilor săi, dar eforturile sale erau inutile. Agresorii îl depășeau cu mult ca număr, așa că, în curând, omul se văzu la pământ. Bărbații se adunară în jurul corpului prosternat la picioarele lor pe asfalt și începură să-l lovească în coaste și în spate cu picioarele pe bărbatul căzut. Femeia își aruncă părul de culoarea mierii peste umăr. Își scoase un elastic de păr din buzunarul din spate al pantalonilor, iar apoi își legă coama ca mierea într-o coadă ca să se poată mișca liber. Mâna ei dreaptă ridică tivul jachetei și scoase pistolul pe care și-l înfipsese în betelie mai devreme. Mai apoi, cu degetele de la mâna stângă, își pescui și legitimația din buzunarul jachetei. Inspiră și expiră profund. Acum se simțea pregătită să le facă față atacatorilor, așa că păși în alee și strigă: —Poliția, stați pe loc sau trag. Spre necazul ei, bărbații nici măcar nu se întoarseră spre ea, ci continuară să îl bată la sânge pe bărbatul făcut ghem la picioarele lor. Femeia se strâmbă și își dădu ochii peste cap. —Bine, atunci, murmură ea. Își ridică brațul cu arma și trase. Glontele mușcă asfaltul chiar la piciorul unuia dintre tâlhari. Gestul ei le atrase în sfârșit oamenilor atenția. Se întoarseră spre persoana care trăsese în ei și uitară despre victima însângerată ce zăcea la picioarele lor. Cei cinci se încruntară și păreau gata să sară pe polițistă. Femeia își ridică sprâncenele frumos arcuite și își scutură capul, avertizându-i pe oameni să rămână unde se găseau. Își flutură legitimația de polițist și le arătă pistolul. Cei cinci schimbară între ei o privire plină de înțeles. Nu îi prea îngrijora pe ei că femeia era din cadrul poliției. Cu toate acestea, îi îngrijora că aceasta avea un pistol în mână și părea să știe cum să-l folosească. Se îndreptară în șir indian spre celălalt colț al aleii, având grijă să își țină permanent privirile pe polițistă. Încruntăturile de pe chipurile lor promiteau o răzbunare crâncenă, dar polițista nu dădu niciun semn că i-ar fi fost teamă. Ea doar îi privi cu ochii reci până ce bărbații se pierdură după colț. După aceea, un zâmbet sardonic îi apăru femeii pe buze. Și totuși, nu își schimbă poziția până ce pașii bărbaților nu se pierdură complet în noapte și nu îi ajunse la urechi zgomotul puternic făcut de ușa din spate a cazinoului când aceaștia o trântiră de perete. Polițista se duse într-o grabă spre bărbatul care rămăsese făcut ghem pe pământ. Gemetele lui ușoare îi ajunseră la urechi și femeia își scutură capul. Gura îi deveni o linie dură când ochii îi căzură pe urmele lăsate de bătaia sălbatică pe care bărbatul o suferise. Femeia își îndesă legitimația în buzunarul de la spate, dar își ținu pistolul pregătit. Se lăsă pe vine lângă bărbat, iar degetele ei îi atinseră bărbia cu blândețe. Îi întoarse capul cu grijă pentru a nu-l răni mai mult decât era. El încercă să se uite la femeie, dar nu își putu limpezi privirea. Nasul bărbatului și gura lui sângerau din plin, iar unul din ochii săi era deja complet închis. Celălalt ochi era umflat și însângerat. Va fi mult mai rău mâine, își scutură femeia capul cu regret. Chipul bărbatului arăta de parcă acesta trecuse prin tocător, iar inima ei se strânse din nou. Ce păcat, se gândi ea. Erai un bărbat atât de atrăgător, reflectă ea cu amărăciune. Într-adevăr, femeia îl urmărea pe bărbat de vreo două luni deja, deși nu aflase prea multe despre el. Nu numai o dată, inima i-a bătut mai repede la vederea chipului atât de bine desenat al bărbatului. Nu i se mai întâmplase așa ceva înainte, chiar dacă avusese șansa de a întâlni specimene masculine mai bine făcute. Își scutură gândurile nepotrivite momentului, dar degetele tot îi lânceziră pe fruntea bărbatului, îndepărtându-i de pe chip o șuviță de un blond întunecat. —Crezi că te poți ridica în picioare? îl întrebă ea pe un ton liniștit. Vocea ei nu îi trădă nici gândurile și nici compasiunea pe care o simțea la vederea feței lui însângerate și învinețite. Bărbatul nu îi răspunse, ci își atinse gura cu degete tremurânde, pentru a-și verifica dinții cu grijă. Se părea că nu era sigur dacă nu cumva și-a pierdut vreun dinte în fierbințeala bătăii. —Ascultă aici, polițista îi înșfăcă mâna cu hotărâre strângându-i-o într-a ei pentru a-i atrage atenția. Poți să-ți verifici diversele răni și dureri mai încolo. Acum trebuie să plecăm de aici și repede. Indivizii aceia se pot întoarce cu întăriri, iar de data aceasta pot aduce și arme cu ei. Tu ești deja terminat pe ziua de astăzi, domnule, iar eu sunt doar una singură, așa că ar trebui să o luăm la picior. Presupun că tot mai vrei să vezi lumina soarelui mâine, se răsti ea la el. Desigur, dacă vei putea vedea ceva mâine, mormăi ea, schimbându-și poziția pentru că începuse să aibă cârcei la unul din mușchii de la gambă. Femeia se postă în spatele bărbatului și își petrecu mâinile pe sub brațele lui. Apoi, începu să îl împingă în sus. Bărbatul se hotărâse să îi dea o mână de ajutor când auzise că atacatorii săi s-ar putea întoarce pentru a termina treaba. Nu avea nici cea mai mică dorință să își încheie zilele fiind aruncat în Lacul Ontario sau să se pomenească că a devenit parte permanentă din fundația unei clădiri. Acum că avea cooperarea lui, polițista reuși să-l ajute să se ridice în picioare. Omul depășea 1,80, fiind mult mai înalt decât ea. Femeia își scutură capul cu mâhnire când își dădu seama cât de greu era acesta. —Hai să vedem cum reușim să părăsim nenorocitul ăsta de loc acum, mormăi ea. Îl sprijini pe bărbat punându-și umărul sub brațul lui. Când bărbatul își lăsă greutatea pe ea, femeia se clătină și mai că ajunseră amândoi la pământ. —Oh, oh, oh, strigă ea, iar picioarele îi tremurară din cauza efortului. Oh, Doamne, parcă ești o piatră de moară. Ești mai greu și decât un sac de grăunțe, murmură ea după ce se îndreptă și își recăpătă echilibrul. Știu că nu va fi ușor, dar hai să încercăm să ajungem la mașina mea într-o singură bucată. Nu prea am chef să fiu făcută plăcintă pe asfalt cu tine peste mine. Va trebui să cooperezi cu mine, omule, lătră ea la el. Nu te gândi că indivizii aceia nu se mai întorc, îl preveni ea, străpungându-l cu ochiii îngustați. Nici unul dintre noi nu se va simți prea bine dacă revin înainte ca noi să o fi tulit de aici. Bărbatul dădu din cap, deși nu părea foarte convins de cuvintele ei. De fapt, urechile îi țiuiau și un zumzet ciudat îi stăruia în creier. Cu toate acestea, făcu efortul de a pune un picior înaintea celuilalt. Femeia începu să gâfâie după puțin timp. Își scutură capul, minunându-se de greutatea bărbatului ce se lăsa pe umărul ei. De asemenea, se întrebă, înjurând, de ce naiba își parcase mașina atât de departe de aleea din spate a cazinoului. Ar fi trebuit să se gândească că va avea nevoie de ea mai devreme sau mai târziu. Încercând să-și ia gândurile de la efortul herculean pe care îl făcea, îl întrebă: —Cum te cheamă? De fapt, polițista îi știa numele bărbatului, dar se temea că ar fi putut să-l pronunțe fără să vrea și se gândise că nu ar fi fost bine să îl șocheze pe bărbat spunându-i pe nume, astfel făcându-l să cadă în prostrație. Mai aveau încă de acoperit o distanță oarecare până la mașina ei și avea nevoie ca acesta să se concentreze numai pe acea acțiune. Bărbatul își întoarse capul spre ea încet și o privi prin fanta ochiului pe care îl mai putea folosi încă. Îi răspunse numai după un minut lung, când femeia deja renunțase să mai audă vreun răspuns de la el. —Eu sunt Jay. Dar tu? întrebă el pe un ton răgușit. —Eu sunt Ellen, replică femeia. Îmi pare bine să te întâlnesc, Jay. Sau poate că pentru tine nu este chiar atât de plăcut, încercă ea să ridice din umeri, dar renunță imediat. Apropierea bărbatului nu îi lăsa prea mult loc de manevră. —Hmm. Nu aș spune asta, îi răspunse Jay. De fapt, sunt mai mult decât fericit să te cunosc, Ellen. Dacă n-ai fi fost tu, o sfârșeam mort în lac. Îmi pariez ultimul pachet de cărți pe chestia asta, o asigură el. —Chiar și acum te gândești la cărți, își scutură Ellen capul. —De unde știi tu la ce mă gândesc eu de obicei? o întrebă bărbatul, ridicând una din sprâncene. Era o adevărată performanță, considerând chipul lui deformat, iar Ellen îl admiră că mai era capabil să facă așa ceva. După aceea, însă, Jay gemu prelung pentru că, aparent, nu fusese o mișcare prea înțeleaptă din partea lui. Un zâmbet de o clipă flutură pe buzele lui Ellen, dar ea îl alungă imediat. —Te-am urmărit, recunoscu ea atunci când ajunseră mai aproape de mașina ei. Se gândea că ar fi reușit să-l târască de acolo dacă ar fi fost cazul. —M-ai urmărit, șopti Jay fără să-i vină să creadă ce auzea. De când? întrebă el, oprindu-se, iar femeia își pierdu echilibrul câteva secunde. —De o vreme, răspunse Ellen cu indiferență după ce își regăsi echilibrul. Iată că am ajuns, opri ea următoare întrebare a bărbatului. Aceea este mașina mea, arătă ea spre o mașină albastră închis de la marginea parcării. Cel puțin am fost destul de deșteaptă să parchez la margine, spuse ea cu o grimasă. Hai, mișcă-ți picioarele, Jay, să ajungem acolo. Femeia îl băgă pe Jay în mașină cu mult efort. Îl propti pe spătarul scaunului și apoi îi prinse centura de siguranță cu degete iuți. Ochii lui Jay se holbau la mâinile ei mici și delicate cu uimire. Atât de grațioasă și totuși atât de puternică în același timp, își scutură el capul, un gest pe care îl regretă după nicio clipă. —Cred că ar trebui să te duc la spital, îi spuse Ellen după ce îi cercetă trăsăturile cu îngrijorare. Se temea că ar putea avea o contuzie dacă nu cumva chiar și o fractură a maxilarului. Bărbatul încercă să își scuture capul din nou pentru a-i respinge propunerea, dar gemu în schimb, iar apoi își ridică degetele tremurătoare pentru a-și atinge cu grijă capul. —Nu vreu să merg la niciun spital, șuieră el printre dinții încleștați. —Poate că ar trebui să arunci o privire în oglindă înainte de a lua această hotărâre, îi replică Ellen pe un ton sec. Mă tem că nu ești în cea mai bună dispoziție mentală pentru a face vreo alegere în această chestiune, insinuă ea pe un ton dur. —Nu mergem la spital, spuse Jay printre dinți și încercă să o intimideze pe Ellen cu privirea. Din păcate, intenția lui eșuă din cauză că unul dintre ochii săi era umflat, iar celălalt o fantă îngustă. —Voi fi bine, mormăi el fără prea multă convingere. —Bine atunci, cowboy. Hai să te ducem acasă atunci, ridică Ellen din umeri cu indiferență. Dacă lui nu-i păsa de ceea ce i se întâmplase, nu vedea de ce s-ar fi îngrijorat ea pentru el. Femeia își aruncă privirea în spatele ei spre alee pentru a se asigura că nici unul dintre huligani nu ieșise din nou afară. Satisfăcută că aleea era tot părăsită, alergă în jurul capotei și deschise portiera din partea șoferului cu un gest brusc. Ochii ei se mai prelumbrară o dată peste drumul din umbră, iar apoi femeia se așeză în mașină și blocă portierele cu un oftat de ușurare. Se aflau, aparent, în afara oricărui pericol. Ellen își aruncă privirea spre Jay din nou, iar inima i se strânse când observă că acesta efectiv zăcea în scaunul lui. Femeia își strânse buzele și porni mașina, conducând-o afară din parcare cu scârțâit de roți. Femeia conduse cu viteza maximă legală și nu opri până ce nu dădu de primul semafor. Jay gemu când ea frână brusc, dar Ellen nu-i dădu nicio atenție. Degetele ei băteau darabana în volan, iar ochii ei atenți cercetau interiorul mașinii care se oprise pe banda de lângă ea. După ce se asigură că nici unul dintre haidamacii proprietarului cazinoului nu se găsea în acea mașină, își întoarse ochii spre Jay și îl măsură gânditoare. Când apăru culoarea verde la semafor, Ellen porni mașina, iar apoi apăsă pedala de viteză până aproape de podea. După ce continuă drept pentru vreo două sute de metri, întoarse mașina spre zona lacului. Jay își întoarse capul spre femeie și o aținti cu privirea. —Încotro ne îndreptăm? o întrebă el pe un ton fără nicio intonație, deși mâna sa dreaptă se strânsese într-un pumn. —Ai spus că nu vrei să mergi la spital, spuse Ellen. De aceea te duc direct acasă, explică ea. —A cui casă? insistă Jay, pronunțând cuvintele printre dinții strânși. Diverse dureri, pe care mai înainte adrenalina le estompase, începuseră să se manifeste acum. —A ta, replică Ella cu indiferență, fără a-și întoarce ochii spre el. Femeia era ocupată să privească și strada și oglinzile retrovizoare în același timp. Deja ajunseseră departe de cazino, dar ea nu își făcea iluzii cum că proprietarul cazinoului s-ar fi jeant să trimită pe careva după ei. —Și cum de știi unde locuiesc? srâșni Jay din dinți și se îndreptă în scaun în ciuda trupului său care protesta. Întreaga situație i se părea dubioasă. —Tocmai ce ți-am spus că te-am urmărit, ridică Ellen din umeri și întoarse pe strada York, pentru că știa că Jay locuia acolo într-o clădire înaltă. Sunt ofițer de poliție. Evident că te-am verificat și te-am și urmărit de câteva ori, îi explică ea pe un ton calm ca și cum ar fi explicat chestiuni de bază unui copil. Nu divulgă însă faptul că nu aflase prea multe despre el. —Ce naiba? mârâi Jay. De ce m-ai urmări? Ce ai crezut că ai afla? întrebă omul cu uluire. Din câte știa el, viața lui nu era cu nimic ieșită din comun și nimeni din afara familiei sale nu știa despre moștenirea sa genetică și talentele sale nerafinate. Ellen ridică din nou din umeri și își conduse mașina spre parcarea pentru vizitatori ce se găsea lângă clădirea lui Jay. —Trebuia să știu cine ești și în cam ce fel de afaceri ești implicat. Frână și apoi se întoarse spre el cu jumătate de zâmbet pe chip. —Hai să te ducem acasă, uriașule. Acolo voi vedea ce pot face pentru tine. Și dacă mai ai și alte întrebări, îți voi răspunde și la ele. —Chiar sper că acesta este doar un eufemism, mormăi Jay și își desfăcu centura de siguranță cu degete nu prea sigure. —Voi pretinde că nu te-am auzit, replică Ellen pe un ton sever. Așteaptă până ajung la ușa ta. Nu aș vrea să văd că te împrăștii pe caldarâm. Cred că mi-ar fi mai ușor să te proptesc decât să te adun de pe jos, îl avertiză ea și ieși din mașină. Femeia nu știa cât de încăpățânat era bărbatul așa că se grăbi să ajungă pe partea lui cât mai repede posibil și răsuflă ușurată. Jay nu încercase să iasă din mașină, ci o așteptase. Cel puțin are ceva minte în căpșorul lui frumos, reflectă ea, deschizându-i ușa. Desigur, nu mai este atât de arătos acum, însă, observă ea cu regret. Ellen îi întinse mâna lui Jay și îi făcu semn să o apuce de braț. —Aruncă-ți picioarele afară din mașină mai întâi, îl sfătui ea. Lasă-te pe mine și eu te voi ajuta să te ridici în picioare. Jay se strâmbă când își mișcă picioarele. Era sigur că va vedea amprenta ghetelor acelor haidamaci pe coapsele și gambele sale. Îi luă brațul lui Ellen cu o mână și apoi se împinse afară din mașină cu un geamăt profund. Ellen își încordă picioarele pentru a susține greutatea lui Jay și îl susținu până ce acesta reuși să stea în picioare. După ce s-a asigurat că nu va cădea în nasul pe care îl avea deja rupt, tânăra femeie îi făcu semn să se sprijine de mașină pentru ca ea să poată închide ușa. Apoi, își petrecu brațul lui peste umeri și începură drumul chinuitor spre ușa de la intrare în clădire. —Presupun că aceasta este una dintre clădirile acelea scumpe cu un birou de primire în holul de jos, spuse Ellen. Nu am fost în interiorul clădirii, recunoscu ea. —Presupunerea ta este corectă, îi replică Jay pe un ton sec. Bărbatul nu se prea simțea în largul lui știind că ea îl urmărise pentru o vreme. Când ajunseră la intrare, Ellen oftă. Așa cum bănuia, aveau nevoie de un card magnetic pentru a pătrunde în interior. —Mai ai cardul magnetic pentru ușa de la intrare? îl întrebă ea. Jay bătu cu palma peste buzunarul jachetei și spuse: —Da, este chiar aici. Ellen își dădu ochii peste cap, iar mai apoi își scutură capul. —Crezi că ușa se va deschide singură dacă acel card rămâne în buzunarul tău? îl întrebă ea. —Nu fii răutăcioasă, mormăi el, scoțând cardul din buzunar și înmânându-i-l. Am creierul în ceață, spuse el printre dinți. Am crezut că ai arăta mai multă compasiune pentru starea mea prezentă. —Ești așa cum ești din cauza obiceiurilor tale proaste, nu din cauza mea, i-o întoarse ea pe un ton dur. —Obceiuri proaste? întrebă Jay cu uimire. Care obiceiuri proaste? —Știi foarte bine că vorbesc de practicarea jocurilor de noroc, sublinie Ellen. Este un lucru ce creează dependență și nici nu este prea prielnic sănătății, după cum ai aflat în seara aceasta, îl dăscăli ea. —Mulțumesc, mamă, spuse Jay printre dinți. Voi încerca să țin minte. —Mai bine ai face-o, nu dădu Ellen deloc înapoi. Data viitoare s-ar putea să nu mai fiu acolo ca să te scot din necaz. —Până atunci, ai de gând să deschizi nenorocita aia de ușă? întrebă Jay pe un ton sarcastic. Simt că mă prăbușesc și crede-mă când îți spun că nu m-am mai simțit vreodată așa, o avertiză el. Ellen își scutură capul, iar coada îi săltă și îi atinse bărbia lui Jay. Un miros slab de flori sălbatice îi tachină nasul bărbatului, iar Jay trase adânc aer în piept. CAPITOLUL DOIDupă ce au parcurs cu greutate holul de intrare al clădirii sub expresia șocată a omului de la biroul de primire, cei doi s-au bucurat de o călătorie ceva mai relaxată cu liftul spre etajul 27. Ellen s-a mulțumit să-l proptească pe Jay de peretele cabinei și s-a bucurat de șansa de a-și trage răsuflarea. Pur și simplu, femeia își proptise o mână în pieptul lui pentru a-l menține în picioare.
Cei douăzeci de metri de la lift până la apartamentul lui Jay le-a luat puțin mai mult. Îndată ce au intrat în apartament, Ellen îl conduse pe bărbat spre canapeaua mare din camera de zi și îl ajută să ia loc. Jay se pleoști pe canapea și își propti capul de spătarul acesteia, țințându-și mâinile pe coapse. Oftă cu ușurare, iar degetele îi zvâcniră pe picioare, atrăgându-i atenția lui Ellen. Ochii ei poposiră pe coapsele musculoase ale bărbatului timp de câteva secunde, iar apoi femeia își scutură capul pentru a și-l limpezi. Trebuia să se concentreze pe alte lucruri. Ellen îi supraveghie pieptul pentru a se asigura că respirația nu îi era îngreunată, dar spre mâhnirea ei, bărbatul părea să nu poată trage aer adânc în piept. —Jay, să nu cumva să adormi, îi porunci ea pe un ton autoritar, iar apoi aplecându-se deasupra lui, îi scutură umărul. Bărbatul își deschise ochiul bun și o privi pe femeie cu neplăcere. Jay era obosit și îl durea trupul peste tot. Pierderea conștiinței părea extrem de atractivă pe moment. Își imagină că nu ar mai fi simțit nimic dacă ar fi adormit. —Acum ce mai vrei? pufni Jay, holbându-se la Ellen pentru că nu putea să o vadă cum trebuie. Mai mult decât atât, femeia o fi fost mlădie ca o salcie, dar se dovedea extrem de autoritară, iar omului nu-i plăcea acel lucru prea mult pe moment. Pe de o parte, o dorea acolo cu el, dar pe de altă parte, simțea că i-ar fi plăcut să o vadă dispărând afară pe ușă. —Îmi pare rău, uriașule, dar trebuie să-ți scoți hainele, replică Ellen cu regret în voce, vârfurile degetelor ei alintându-i chipul pentru o clipă. Buzele lui Jay zvâcniră cu amuzament reținut. Apoi își șterse orice expresie de pe chip pentru a nu se trăda și îi spuse: —Și mie îmi pare rău, iubito. Nu spun că nu mă atragi, pentru că ar fi o minciună. Mă ispitești ca naiba, dar mi-e teamă că nu aș fi capabil să fac absolut nimic pe moment, îi explică el pe o voce plină de regret. —Vrei să mă faci să uit că ești deja bătut și să te pocnesc? îl întrebă Ellen enervată, trăgându-se în spate, iar una dintre sprâncenele ei se arcui pe frunte. —Nu ai fi atât de rea, își scutură el capul cu grijă. Amețeala pe care o simțea nu îi permitea să facă mișcări bruște. —Ha! Nu conta pe așa ceva, lătră ea la el, iar ochii ei migdalați îl fulgerară cu mânie. Scoate-ți hainele! Trebuie să văd ce ți s-a întâmplat. După aceea, dacă este necesar, indiferent de ce ai spune, eu tot chem o ambulanță, îl avertiză Ellen. —Nu am nevoie de ambulanță, protestă Jay pe cât de ferm putu. Vei vedea că sunt bine, o asigură el pe Ellen și încercă să-și scoată jacheta. Dar din păcate, degetele refuzară să-l asculte, iar el nu reuși să-și desfacă cei doi nasturi ce îi mai rămăseseră prinși de jachetă. Ceilalți fuseseră rupți în timpul bătăii. Ellen oftă și se aplecă peste el. Îi descheie haina cu rapiditate și când termină, îl trase pe Jay spre ea și i-o scoase, astupându-și cu încăpățânare urechile la gemetele lui. Nu am voie să mă gândesc că îl doare. Trebuie să văd în ce stare este. Ellen deja văzuse rezultatele de suprafață ale bătăii sălbatice pe care bărbatul o primise. Știa că haidamacii îi spărseseră nasul și buzele. Acum era interesată să vadă în ce stare îi erau și coastele. Femeia îl convinse să rămână în aceeași poziție, cu capul pe umărul ei, până ce îi scoase și cămașa. Îi verifică spatele mai întâi și se strâmbă când ochii îi căzură pe niște vânătăi uriașe și furioase. Indivizii aceia au știut unde să-l lovească, reflectă Ellen, scuturându-și capul cu mâhnire. Bietul om va urina cu sânge timp de câteva zile, se gândi ea, iar apoi îl împinse pe Jay cu grijă spre spătarul canapelei. După aceea, se îndreptă și își trecu vârful degetelor peste pieptul și coastele învinețite. —Îmi place chestia asta, murmură bărbatul. Dacă nu apeși prea tare, este chiar foarte plăcut. Nu te opri, o imploră el. Ochii lui Ellen se ridicară imediat spre chipul bărbatului. Pe limbă i se îngrămădiră cuvinte furioase și era gata să-l mustre. Dar atunci, observă plăcerea împletită cu durere de pe buzele lui, așa că nu mai spuse nimic. Cu toate acestea, își încreți buzele și își scutură capul. Ellen păși îndărăt și spuse cu blândețe: —Ai nevoie de un doctor, Jay. Indiferent de ce spui tu, continuă ea, dar el o întrerupse. —Niciun doctor, Ellen, te rog. O vom suna pe sora mea. Am mai multă încredere în ea decât în orice doctor. —Este medic? se interesă Ellen pe un ton îndoielnic. —Într-un fel, replică Jay cu un zâmbet ironic pe buze. Telefonul meu mobil ar trebui să fie în buzunarul de la jachetă. Să sperăm că a supraviețuit, adăugă el cu tristețe. Ellen ridică jacheta de unde o aruncase și îi pipăi buzunarele. Găsi telefonul care încă părea să funcționeze, deși ecranul i se spărsese, și i-l întinse lui Jay. Însă acesta nu părea să dea nici cea mai mică atenție gesturilor ei. Femeia oftă și îl întrebă: —Cum o cheamă pe sora ta? —Maggie, replică Jay. O vei găsi sub numele de Maggie. —Bine de știut, i-o întoarse Ellen. Dar înainte de aceasta, aș avea nevoie de PIN-ul tău pentru a intra în meniul telefonului, observă ea cu frustrare. —Oh, am uitat, spuse el blând, fără să se obosească să își deschidă ochii. Formează numai 2611. Ellen introduse PIN-ul, iar ecranul telefonului se lumină și reveni la viață. —Ai cam multe apeluri pierdute și mesaje, observă ea. —Nu are nicio importanță acum, spuse Jay printre dinți și își flutură degetele. Ellen îi aruncă o privire și își scutură capul. După aceea, deschise lista de contacte și găsi numărul lui Maggie aproape imediat. Formă numărul și îi întinse telefonul lui Jay. —Poate că ar trebui să vorbești tu cu ea, remarcă ea cu sarcasm evident în voce. Jay se mulțumi numai să își fluture mâna neglijent, iar apoi spuse: —Și tu poți să o faci, la fel de bine. Să gesticuleze cu degetele era singurul lucru pe care îl putea face fără ca să simtă dureri ascuțite peste tot. Femeia își îngustă ochii, dar nu mai comentă, ci așteptă cu răbdare să i se răspundă la apel. Când auzi mesageria vocală, acoperi receptorul și întrebă: —Vrei să îi lași un mesaj? —Nu prea, mormăi el, semn că încă nu adormise. Ellen închise telefonul și își puse mâna liberă pe șold. —Deci acum chemăm o ambulanță, decise ea, iar cuvintele ei îl treziră pe Jay la viață. Acesta crăpă ochiul care încă se mai deschidea puțin și o străpunse pe femeie cu o privire nemulțumită. —Sau, la fel de bine, am putea să-l sunăm pe Matt, îi contracară propunerea pe o voce morocănoasă. —Este cumva doctor? se interesă pe un ton crispat. Îngrijorarea pentru starea fizică a bărbatului o umplea de anxietate și deja își pierduse răbdarea. —Matt? Nu, el este avocat, replică Jay cu o altă fluturare neglijentă a mâinii. Deja își închisese ochiul și un zâmbet îi apăru pe buze pentru câteva secunde. —Și cum ar putea să te ajute un avocat acum? se răsti femeia la el. Poți să discuți cu el de dimineață dacă vrei să îi dai în judecată pe atacatori. Deși nu cred că ai ajunge prea departe cu așa ceva. Dar, în seara asta, ai nevoie de îngrijire medicală, punctă ea și lovi cu piciorul în podea pentru a da mai multă tărie opiniei sale. —Asta am priceput și eu, replică Jay cu supărare în voce. Matt este avocat, dar soția lui a fost paramedic, crăpă el din nou ochiul pentru a o privi. Ellen ajunse la concluzia că s-a cam săturat să simtă ochiul Ciclopului asupra ei și se strâmbă. —Dacă a fost paramedic și nu mai este, înseamnă că nu a fost prea bună de la început, spuse ea disprețuitor, aplecându-și capul cu înțeles. —Asta nu este frumos, replică Jay supărat, iar sprâncenele i se îmbinară pe frunte. —Ce? Să spui adevărul? întrebă ea pe un ton dulceag. —Asta nu înseamnă să spui adevărul, ci să judeci pe careva fără să cunoști persoana. Nora nu mai este paramedic pentru că a fost pusă în concediu medical prelungit. Un idiot a împușcat-o în timp ce Nora își făcea datoria, îi explică el pe un ton dur. —Oh, îmi cer scuze, răspunse Ellen și se înroși, stânjenită că a vorbit fără a cunoaște toate detaliile. Și poate să te examineze? —Evident că poate, răspunse el, iar tonul vocii lui arăta că era deja sătul de acea conversație inutilă. Doar sună-l pe Matt, spuse el printre dinții strânși. Ellen nu comentă. Știa că probabil bărbatul avea dureri mari și de aceea reacționa ca un lup rănit. Căută prin lista de contacte de pe telefonul mobil al lui Jay și găsi numele lui Matt imediat după cel al lui Maggie. Femeia spuse o mică rugăciune în minte pentru ca Matt să răspundă la apel înainte de a forma numărul. Știa că altfel va chema o salvare, iar Jay va exploda de furie. Eh, mă voi descurca și cu asta când vine timpul, reflectă ea. —Hei, Jay. Care-i treaba? o voce masculină gravă se auzi pe linie. te-am sunat mai devreme, dar nu mi-ai răspuns. —Îmi cer scuze că vă deranjez, domnule, începu Ellen să spună. Eu… —Ce mama naibii? Unde ai găsit acest telefon? tună vocea bărbatului pe linie, întrerupându-i vorbele. Ellen oftă profund și se strâmbă. Recunoscuse vocea unui bărbat obișnuit să dea ordine. Ochii ei zburară spre Jay de parcă ar fi căutat susținerea lui, dar bărbatul deja își sprijinise capul de spătarul canapelei și nu părea să îi mai dea nicio atenție. —Nu am găsit acest telefon, domnule, replică ea tot pe un ton dur, pentru că, în fond, avea de-a face cu bărbați ca el în fiecare zi. Sunt cu fratele dumneavoastră în apartamentul său, dar el este puțin... indispus, să spunem, și de aceea v-am sunat. —Ce i-ai făcut? tună vocea lui Matt puțin mai tare. —I-am salvat pielea nerecunoscătoare, pufni ea. —Și vrei bani acum? întrebă Matt cu dispreț. —Ascultă aici, domnule, și ascultă bine, ridică Ellen vocea cu o octavă. Nu te-am sunat ca să-ți dau ocazia să mă insulți. Fratele tău are nevoie de ajutor medical. A refuzat să meargă la spital, iar acum refuză să mă lase să chem o ambulanță. Jay spune că soția ta este paramedic. De aceea te-am sunat, își încheie ea tirada furioasă. —Îmi cer scuze, răspunse Matt pe un ton mai calm. Vom ajunge acolo cam în zece minute. Este bine așa? întrebă el. —Da, este bine, replică Ellen, ușurată că nu va mai fi singură cu bărbatul rănit și că, cineva care știa ce să-i facă acestuia, urma să vină. —Vei sta acolo până ce venim, îi ordonă Matt, iar ea se strâmbă din nou. —Nu pentru că mi-ai poruncit tu să stau, sublinie ea. Aș fi stat oricum pentru că nu mi-am încheiat afacerile cu fratele tău încă. —Și ce afaceri ar fi acelea? întrebă Matt cu suspiciune. —Asta este între noi doi, între Jay și mine. Nu este treaba ta, replică ea cu țâfnă și întrerupse convorbirea nepoliticos. —Da, Ellen, ce afacere ar fi aceea? vocea lui Jay îi ajunse la urechi, iar ea își întoarse ochii spre el. —Deci nu dormeai, trase ea concluzia. —Nah, nu pot. Să fiu sincer, totul doare. Aș fi extrem de fericit să leșin chiar acum, dar se pare că așa ceva nu este în cărți pentru mine, gesticulă Jay cu mâna. Ellen își scutură capul și puse telefonul celular pe masa de cafea. —Ce este cu tine și cărțile de joc? De ce ești atât de obsedat de ele? Jay ridică din umeri și imediat șuieră. —Drace, chiar doare. Să-ți răspund la întrebarea ta, cărțile de joc sunt singurul lucru pe care pot să-l văd cu claritate, replică el pe un ton colorat de durere. —Ce vrei să spui? își aplecă Ellen capul într-o parte cu confuzie. —Acesta este un răspuns pentru altă dată, replică el cu un oftat.
0 Comments
Leave a Reply. |
Categories
All
ArchivesThis website uses marketing and tracking technologies. Opting out of this will opt you out of all cookies, except for those needed to run the website. Note that some products may not work as well without tracking cookies. Opt Out of Cookies |