 PROLOG - MAUDE ARE O SURPRIZĂ NEPLĂCUTĂMicul câine de vânătoare mârâi și trase de lesă cu putere, ceea ce o făcu pe bătrâna Maude să sară în față. Mișcarea brutală o surprinse pe aceasta și femeia mai că era să cadă în nas. În mod obișnuit, mersul la plimbare cu Missy însemna că nu trebuia decât să meargă la un pas moderat alături de cățea, adâncită în propriile sale gânduri. Plimbările lor liniștite o ajutau pe Maude să-și organizeze ideile, să-și facă planuri sau să se gândească pe îndelete la ceva ce a citit sau a văzut la televizor. Bătrâna ei cățea de vânătoare nu reacționase niciodată atât de impredictibil sau, cel puțin, nu în ultimii șase ani. Nu era niciodată neliniștită, nici măcar atunci când se găsea în preajma unor câini mult prea jucăuși sau a unor câini mai ostili. Plimbările lor urmau mereu același traseu. În timpul dimineții, se plimbau la un pas leneș de-a lungul malului râului, iar noaptea urmau cărarea ce se întindea de-a lungul zănoagei de lângă casă. Missy de obicei mergea puțin mai în față, nici prea repede, nici prea încet, iar Maude o urma alene, la un pas confortabil. De-a lungul acelor ultimi ani, trupul lui Maude devenise din ce în ce mai fragil și femeia nu mai avea puterea să se lupte pentru a controla un câine, chiar dacă al ei nu era ditamai dulăul. Maude avusese ea unele dubii la început, dar fost foarte mulțumită să vadă că Missy s-a liniștit după ce a ajuns la o anumită vârstă. Se cam temuse ea că nu va fi capabilă să o controleze atunci când va înainta în vârstă, iar artrita ei se va agrava. — Missy, liniștește-te, fată, îi comandă Maude cățelei cu toată autoritatea pe care și-o putea aduna după spaima pe care tocmai o trăsese. Pentru o clipă, femeia chiar că se văzuse aruncată la pământ, iar acel lucru o înspăimântase de-a binelea pentru că nu credea că ar mai fi avut puterea să se ridice în picioare din nou după aceea. În ultimul timp, nu prea mai putea conta ea pe ajutorul genunchilor ei. Femeia se gândi să tragă de lesă sperând că astfel Missy va înțelege să revină la pasul liniștit de plimbare pe care amândouă îl agreau. Cu toate acestea, gestul ei nu avu nici un succes. Missy prinsese urma unui miros puternic, iar instinctele sale primare umbreau tot dresajul prin care trecuse până atunci. Acum bătrâna cățea acționa mânată numai de acele instincte, iar acestea o împingeau să-și continue goana. Din cauza lor uitase de toate neplăcerile ce veniseră o dată cu trecerea anilor și chiar și de încheieturile ce îi cam înțepeniseră și ele o dată cu înaintarea în vârstă. Urma lăsată de acel miros se dovedea fascinantă. Câinele de vânătoare, care încă mai zăcea în adormire undeva înlăuntrul lui Missy, se trezise brusc la viață. Câinele deja pătrunsese într-o zonă mai specială și acum mersul ei era mult mai vioi. Comenzile lui Maude îi treceau pur și simplu pe lângă urechi. Cățeaua mârâi înfiorător din nou. Sunetul era înspăimântător și un fior de frică se strecură pe șirea spinării lui Maude. Sunetul acela feroce pe care îl scotea cățeaua ei, care, în mod normal, era un animal blând și bine educat, îi ridicase părul de pe ceafă. Femeia avu senzația că niște picioare păroase de păianjeni i se târau pe spate și se cutremură. Cu teamă, Maude privi instinctiv în jur. Degetele îi tremurară pe lesă când ochii îi trecură peste vasta zonă împădurită din dreapta ei. Strălucirea lunii de la miezul nopții îmbăia copacii într-o lumină ireală. Maude își plimbase câinele în zona aceea împădurită de ani de zile și o știa la fel de bine ca și pe dosul propriei sale palme. Cu toate acestea, în seara aceea, femeia observă pentru prima dată înfățișarea amenințătoare a pădurii pe timpul nopții. Missy începu să alerge brusc, iar asta nu îi căzu bine lui Maude absolut deloc. De ceva vreme, artrita îi cam restricționase mișcările, iar acum erau zile în care nu putea face nimic mai mult decât să-și târască picioarele după ea și, din păcate, aceea era una dintre acele zile, ceea ce o determină pe Maude să bombăne și să își blesteme câinele. Devenise evident că micuța sa cățea dorea neapărat să ajungă într-un anume loc. Acum, bătrâna se văzu nevoită să înceapă să strige pentru a își face câinele să se oprească din goana sa nebună, dar nici măcar strigătele ei nu avură nici un efect. Abia atunci își dădu ea seama că Missy se grăbea spre hidrantul ei favorit, iar acel fapt îi mări femeii și mai mult confuzia. Missy ar fi trebuit să știe până atunci că vor ajunge și la acel hidrant mai devreme sau mai târziu. Doar acesta reprezenta unul dintre punctele de mare interes din timpul plimbărilor lor. — Ușor, fată, ușor, încercă ea din nou să o domolească pe cățea și să o facă să își încetinească pasul, dar nu avu succes. Missy își continuă galopul forțat și, în același timp, o târî în urma ei pe biata Maude, pe care deja o străpungeau durei ascuțite prin toate oasele. În felul ei, Maude avea un mare respect față de mișcare. Doctorul o avertizase mereu și mereu că trebuia să se miște cât mai mult pentru că altfel încheieturile ei o vor durea și mai tare și i se vor anchiloza și mai mult. Ea îi ascultase sfatul, dar pentru ea a face mișcare însemna să se plimbe la un pas moderat, nu să alerge de nebună în urma câinelui pe câmp. Nu fusese ea prea atrasă de jogging nici în tinerețe și, de altfel, nu înțelesese niciodată care ar fi fost rațiunea de a alerga fără a avea nici un fel de destinație precisă în minte. Acum, însă, genunchii ei nu erau obișnuiți cu un astfel de abuz și, evident, începură să protesteze zgomotos în urma efortului la care erau supuși pe nepusă masă. Femeia își blestemă din nou micuța cățea, dar înjură și acel lucru care avusese puterea să-i transforme animalul de companie, care, în general, era destul de ascultător, într-o bestie. Bătrâna femeie abia mai reușea să țină pasul cu câinele. Nu putea să ignore nici ritmul înfiorător și nici genunchii care îi erau torturați cumplit. Nici măcar nu-și dădea seama că începuse să îi curgă lacrimi pe obraji din cauza durerii, așa că nu se obosi să le șteargă. Dar, în ciuda tuturor chinurilor prin care trecea, nici măcar nu-i trecu prin minte să dea drumul lesei din mână. Maude se simți extrem de recunoscătoare când, în sfârșit, Missy se opri în fața blestematului acela de hidrant și își închise ochii de ușurare. Câteva minute bune nu făcu altceva decât să respire profund și să profite de răgazul oferit pentru a-și odihni genunchii torturați. Nu mai era conștientă de nimic din ce se întâmpla în jur. Acum câinele urla și mârâia. Să fie sinceră cu ea însăși, Maude nu auzise niciodată ceva asemănător ieșind din gura lui Missy, iar inima începu să-i bată puțin mai tare. Dar, în ciuda acelor zgomote feroce, femeia tot trebuia să-și tragă sufletul, așa că nici măcar nu se obosi să vadă ce se întâmpla. Nici un alt sunet nu-i ajungea la urechi, așa că nu credea că s-ar fi găsit în vreun pericol. Nu că i-ar fi păsat ei prea mult de așa ceva în acel moment. Avea alte lucruri mai importante în minte, cum ar fi fost durerea ascuțită din încheieturi și respirația greoaie. Numai când i s-a mai ostoit durerea săgetătoare din genunchi cât de cât și a devenit mai suportabilă, Maude se decise să vadă de ce drăgălașul ei animal de companie se transformase într-o ființă primitivă. Acum urletele înspăimântătoare ale câinelui încetaseră, dar mârâitul lui devenise mai profund și mai urât decât înainte, iar bătrâna femeie nu-și mai permitea să ignore lumea înconjurătoare. Când își deschise ochii în sfârșit, Maude îngheță pe loc și nu reuși să facă nimic mai mult decât să se holbeze. Pur și simplu, nu se mai putea mișca, iar degetele îi deveniseră stană de piatră pe lesă. Maude își deschise gura pregătită să urle, dar nu ieși nici măcar un sunet din gura ei. Strigătele îi rămăseseră blocate undeva în gâtlej, chiar dacă ea putea să le audă încă reverberând undeva în mintea ei. Ochii i se lărgiseră din cauza șocului, iar pielea de pe față i se întinsese pe oase, în timp ce sângele se retrăsese. Păianjenii care îi umblau pe șirea spinării mai devreme se multiplicaseră, iar picioarele lor păroase lăsau dâre de spaimă în urma lor. Picioarele femeii începură să tremure și aceasta se întrebă pentru o fracțiune de secundă dacă va avea tăria să rămână în picioare. Acum, luna tocmai ieșise de-a binelea dintre nori și femeia avea o imagine clară asupra hidrantului, unde se îmbăia în lumina lunii un cap desprins de trup. Ochii înspăimântați ai lui Maude analizară marginile franjurate ale pielii care, probabil, odată acoperise un gât foarte grațios. Urme de sânge mânjeau ceea ce fusese cândva un gât lung și suplu. Cum capul încă mai sângera, ochii șocați ai lui Maude urmăriră traiectoria în jos a picăturilor de sânge cu o fascinație morbidă. Acestea se topeau în balta întunecată de sânge aproape coagulat care acoperea iarba lipicioasă de-acum de la baza hidrantului. Maude își întoarse din nou privirea spre capul atârnat. Ochii deschiși și fără viață se holbau la ea și femeia remarcă culoarea violetă neobișnuită a irișilor. Culoarea se stingea treptat chiar în fața ochilor lui Maude, și cu toate acestea, acea privire fixă o mesmeriza. Bătrâna femeie trebui să facă un efort uriaș, dar, într-un final, reuși să-și desprindă ochii de la acele pupile reci, hipnotice. Își ridică privirea deasupra capului și abia atunci observă că acesta fusese atârnat de hidrant cu un nod făcut din părul victimei. Cum Maude avea senzația că mintea îi fusese invadată de o bulă de ceață, își scutură capul ca să și-o limpezească. Își dădea ea seama că ar fi trebuit să facă ceva sau să cheme pe cineva, pentru că nu putea să plece de acolo, pur și simplu, și să lase capul atârnând de hidrant de unul singur. Generația ei fusese crescută cu un simț al dreptății și al responsabilității puternic, iar ea nu era în stare să-și ia ochii de la acel tablou terifiant, să-și ia picioarele la spinare și să se ducă acasă fără un cuvânt. Abia atunci își aminti de telefonul celular pe care nepoata sa îi ceruse insistent să-l ia cu ea peste tot. Cu o mână tremurătoare, îl scoase din buzunar și apoi începu să formeze 999. Între timp devenise conștientă că era singură acolo, însoțită numai de cățeaua ei de vânătoare. Se găseau lângă zănoagă, iar cea mai apropiată clădire se afla la o depărtare destul de apreciabilă, probabil la mai mult de cinci sute de metri depărtare. Dacă ar fi fost să i se întâmple ceva, se îndoia că Missy ar fi fost în stare să o protejeze. Deja cățeaua își folosise toată energia disponibilă numai pentru ca să prindă urma mirosului pe care îl vânase cu atâta dedicație și cu mârâiturile acelea feroce pe care le scosese. Acum aceasta doar gâfâia și, după cum se părea, își pierduse orice fel de interes în capul retezat, ceea ce chiar că i se păru curios lui Maude. În timp ce aștepta să i se răspundă la apel, ochii lui Maude trecură peste zona înconjurătoare cu spaimă. Brusc, umbrele copacilor, pe care îi iubise atât de mult în trecut, păreau să ascundă pericole pe care femeia nu și le mai imaginase înainte. Gândul că era careva ascuns acolo și că acel cineva o pândea din depărtare i se strecură în minte, iar buzele începură să-i tremure. Vocea operatorului de la serviciul de urgențe o făcu să tresară și mai că scăpă telefonul din mână. Totuși, reuși să îl recupereze rapid, iar apoi, cu o voce ezitantă, îi explică dispecerului tabloul pe care îl avea în fața ochilor. Teama că operatorul nu o va crede o făcea să vorbească cu dificultate. Maude nu ar fi putut să-l condamne pe acesta. Scena că prezenta, într-adevăr, unele accente de film de groază. Femeia era, însă, recunoscătoare că sărbătoarea de Halloween nu urma să aibă loc decât peste câteva săptămâni, pentru că, altfel, operatorul de la serviciul de urgențe ar fi sfătuit-o să se ducă acasă, să bea o ceașcă cu lapte cald și să meargă la culcare. Nu ar fi uitat să-i amintească și să înceteze să se mai uite la decorațiunile vecinilor. Maude spuse o rugăciune de mulțumire în gând. Știa ea când era cazul să își arate recunoștința. CAPITOLUL 1 - MCNAMARA DECIDE SĂ ACȚIONEZEMcNamara își frecă fruntea cu degetele, iar apoi își aruncă privirea spre ceasul de la mână cu nerăbdare și se strâmbă. Era aproape opt seara. Încă o dată, muncise o zi întreagă, în ciuda promisiunii pe care și-o făcuse de a nu mai sta la birou peste orele de program, în special când nu avea un caz activ. Știa el că urma să înregistreze destule ore suplimentare atunci și că nu va mai rezista multă vreme dacă ar fi continuat să urmeze un regim atât de brutal de muncă. Fiecare om avea anumite limite, iar Inspectorul Șef era destul de realistic să recunoască faptul că va veni acea vreme și pentru el și că într-o zi va trebui să plătească prețul pentru lipsa sa de respect față de propriul său trup. Bărbatul își scutură capul și murmură câteva cuvinte bine alese pe sub barbă. Bărbatul se ridică în picioare și își întinse mușchii încordați, iar fibrele sale musculare încordate protestară puternic. Se strâmbă când simți furnicăturile înțepătoare din gambe, din mușchii de la umeri și de la gât. În astfel de momente, se simțea bătrân, chiar mai în vârstă decât era, iar să se gândească la vârsta lui era unul dintre lucrurile care îi displăceau cel mai mult. Omul se îndreptă spre fereastră și își aruncă privirea înspre scuarul de la colț, înfigându-și mâinile în buzunare. Privea el pe fereastră, dar ochii lui nu înregistrară cuplurile care se plimbau ținându-se de mână sau tânăra mămică mândră, care împingea un cărucior albastru. Mintea lui McNamara era departe, cutreierând cu totul alte cărări. Ochii lui verzi păreau distanți și reci, ca și cum ar fi încercat să ia o hotărâre în legătură cu ceva anume. Bărbatul era singur în birou, așa că nu se mai obosea să își supravegheze expresia. Brusc, o lumină metalică îi străluci în ochii, semn că a ajuns la o concluzie. Inspectorul se hotărâse să o sune pe Bryony din nou, ba chiar mai mult, să se ducă și să îi facă o vizită. Se gândea că trecuse deja de mult timpul când ar fi trebuit să o facă. De-a lungul ultimelor săptămâni, McNamara se tot gândise la tânăra femeie, ba chiar constant, ceea ce îl sâcâise destul de mult. Nu și-o putea scoate din minte defel. Când închiseseră cazul de pe Strada Privighetorii, fusese convins că o va uita destul de curând și că își va putea continua viața apoi, așa plictisitoare și aridă cum ar fi putut ea părea uneori. El nu era o persoană foarte sociabilă și așa îi și plăcea să fie. Era un singuratic și funcționa foarte bine de capul lui. Problemele apăreau atunci când interacționa cu oamenii din afara vieții sale profesionale. Legăturile sale romantice erau trecătoare și nu durau niciodată suficient de mult pentru a atinge un anumit nivel de intimitate. Deși probabil că exagera cam mult când folosea termenul de romantic atunci când venea vorba despre legăturile lui de amor. El întotdeauna reușise să evite orice fel de încurcături romantice, iar toți bărbații care îl cunoșteau îi invidiau talentul de a se desprinde cu ușurință din orice fel de legături nedorite. McNamara petrecuse o a doua noapte în casa lui Bryony atunci când s-a încheiat cazul de pe Strada Privighetorii. Petrecuse acea noapte în patul ei chiar de la început. În fond, nu era nimeni acolo care să-l oprească. Cu toate acestea, s-a simțit obligat moral să se rețină de la a-i face vreun avans femeii și nu s-a prea bucurat de acel moment. S-ar fi simțit ca un ticălos doar pentru că s-ar fi gândit să profite de apropierea dintre ei atât de curând după ce femeia supraviețuise atacului vicios al criminalului. Acea creatură, după cum îi plăcea polițistului să se gândească la ucigașul de pe Strada Privighetorii, încercase să o violeze și să o ucidă pe Bryony, iar circumstanțele i-au dictat detectivului purtarea. Atunci se gândise numai că trebuia să o protejeze pe tânăra femeie, chiar dacă și numai de amintirea atacului acela sălbatic a cărei victimă fusese. Crezuse că va avea o șansă cu ea mai târziu, dar, în ciuda a tot, acea fereastră de oportunitate se închisese a doua zi, spre propriul lui necaz. Acel Cerber, vecina mai în vârstă a lui Bryony, doamna Stevens, apăruse la ușa fetei dimineața la prima oră, ca și cum ar fi vrut să se asigure că nimic nelalocul lui nu s-ar fi întâmplat între ei doi. Când a dat cu ochii de ea, McNamara a preferat să se întoarcă la secția de poliție și să le lase pe cele două femei singure. El, unul, nu-i putea ierta bătrânei egoismul care, în fapt, condusese la atacul asupra fetei și știa că, de aceea, nu s-ar fi putut comporta civilizat față de ea, sub nici o formă, ba chiar că probabil ar fi reacționat mult mai rău dacă ar fi rămas. Se cunoștea destul de bine pe el înuși și știa că nu era o persoană iertătoare. De asemenea, omul obișnuia să țină un răboj foarte precis când venea vorba despre asemenea lucruri. El, unul, nu putea uita și nu putea ierta. Nu-i stătea în fire. Detectivul o sunase pe Bryony de câteva ori după aceea. McNamara pretinsese că dorea numai să vadă cum o mai ducea și încercase să nu își cerceteze motivele prea în profunzime. Îi era teamă să descopere că fie încerca să se mintă pe sine însuși ori pe ea, iar lui nu îi surâdea nici una, nici alta. Bărbatul nu era un laș, de fapt, dar acum așa se și simțea. Omului îi plăcea să își păstreze sentimentele și gândurile doar pentru sine, iar, de aceea, era extrem de conștient că nu putea fi complet deschis față de ea. Și cu toate acestea, după câteva nopți albe, McNamara trebui să recunoască faptul că sentimentele lui pentru tânăra aceea încăpățânată depășeau o simplă atracție temporară pentru ea. Spre groaza lui, femeia își croise încet drum în inima și mintea lui, iar, acum, el nu se mai putea descotorosi de amintirile pe care le avea despre ea. McNamara se încruntă și își scutură capul. Trebuia să își recunoască înfrângerea, cel puțin pentru moment. Cu hotărâre, se întoarse la biroul său și se așeză din nou pe scaun. Își luă telefonul celular de pe birou și rapid, ca nu cumva să se mai poată răzgândi, îi formă numărul. Apoi așteptă, cu nerăbdarea lui caracteristică, să-i audă vocea femeii la telefon. Degetele lui băteau darabana pe birou într-un staccato din ce în ce mai rapid. Când își dădu seama de ceea ce făcea, își opri mișcarea degetelor și se încruntă. Femeii îi luă destul de mult timp să îi răspundă, iar în tot acel timp, el își încleștă și își descleștă pumnii cu iritare. Inspectorul Șef avea impresia că soneria telefonului îi suna de rău augur în urechi, iar ochii i se îngustară atât de mult încât ajunseră două fante oblice. Omul nici măcar nu își dădu seama că un zâmbet i s-a urcat pe buze în momentul în care vocea însorită a lui Bryony se auzi pe linia telefonică. — Bună, spuse ea cu respirația întretăiată, ca și cum ar fi fugit să răspundă la telefon, iar inima lui se opri pentru o secundă. — Sunt eu, McNamara, replică el, iar apoi nu mai spuse nimic timp de câteva secunde. Înspăimântat, bărbatul își dădu seama că nu își mai amintea ce dorea să-i spună sau care era motivul apelului lui, iar acum se chinuia să-și găsească cuvintele. — Mă întrebam ce mai faci, continuă el, spunând primul lucru ce-i veni în minte, brusc nesigur de sine însuși. Iar acela era un lucru nou. El nu era niciodată nesigur așa că se încruntă când deveni conștient de propria lui prostie. Nu trecuse niciodată prin ceva similar, nici măcar atunci când încercase să obțină prima lui întâlnire pe vremea când avea numai treisprezece ani, iar reacția lui nu îi plăcu defel. McNamara așteptă câteva secunde lungi, ciulindu-și urechile, dar nu auzi nimic altceva decât staticul de pe linie și se întrebă dacă nu cumva femeia a deconectat convorbirea. Brusc îi trecu prin minte gândul că Bryony nu se prea bucura de apelul lui și simți cum ceva rece ca gheața i se răspândea peste tot înlăuntrul corpului lui. Cu o hotărâre de oțel, bărbatul decise să numere până la cinci. Dacă ea nu ar fi spus nimic până atunci, el urma să fie cel care va termina conversația. Se uită prin jurul biroului său, pretinzând că nu era suficient de interesat de ce urma să se întâmple și numără secundele în gând. Ajunsese abia la trei, când un oftat ușor îi ajunse la urechi. — Sunt bine, spuse ea pe o voce blândă. Și tu? îl întrebă ea, iar acum ezitarea ei se auzi clar pe linie. — Doar muncă, știi cum este, răspunse el ca un automat, iar, apoi, o altă pauză se întinse câteva secunde. Ești ocupată în seara aceasta? o întrebă el, când își regăsi curajul din nou. — Nu chiar, replică vocea ei catifelată. Te-ai gândit la ceva anume? — Nu am planificat nimic, recunoscu el. Mă gândeam numai că am putea ieși să bem ceva împreună sau... la o cafea, poate... McNamara se urî pe sine pentru că putea el însuși să discearnă nesiguranța din tonul său și își strânse pumnul pe masă. Ura faptul că o mână de femeie avea puterea să îl facă să se simtă atât de nesigur pe el însuși încât să nu mai fie în stare să își adune ideile și să articuleze o propoziție coerentă. — Mi-ar place așa ceva, răspunse ea. Dar am ajuns deja acasă... — Înțeleg, răspunse McNamara, iar de data aceasta nu mai exista nici o îndoială. Oțelul revenise în tonul său. El presupuse că femeia îi făcea vânt, iar mândria lui nu putea să accepte așa ceva cu grație. Așteptările lui înclinaseră spre un rezultat total diferit când și-a formulat invitația, iar refuzul ei blând îi rănise egoul. — Nu, nu m-ai înțeles, se grăbi ea să spună, iar el surâse când îi percepu graba din voce. McNamara știa că Bryony avea o idee destul de clară despre felul lui de a fi. Probabil că femeia își imaginase că el va închide telefonul imediat. — Nu spuneam că nu sunt disponibilă în seara aceasta, Bryony preciză pentru a se asigura că nu exista nici un fel de îndoială în mintea lui. Reproșul ușor din glasul ei îl făcu pe inspector să se simtă cumva vinovat. — Voiam doar să spun că aș prefera ca tu să vii la mine pentru băutura aceea. Sunt deja acasă și, da, e adevărat, nu mă mai simt în stare să ies în oraș din nou. Dar tot aș vrea să petrec seara cu tine, dacă ai putea veni tu până aici, își clarifică ea declarația precedentă cu răbdare, de parcă i-ar fi vorbit unui copil. McNamara se decise să îi ignore tonul vocii și, pur și simplu, să se bucură când auzi că și ea dorea să își petreacă seara cu el. Cu toate acestea, ori de câte ori se gândea la casa ei, îi apărea și doamna Stevens în minte și nu exista nici cea mai mică urmă de îndoială în mintea lui că ar fi putut trăi foarte bine dacă nu ar mai fi văzut-o pe acea femeie niciodată. — Și va face parte și doamna Stevens din compania de la tine de-acasă în seara aceasta? o întrebă el pe un ton rece. Ar fi vrut ca vocea să-i sune mai plăcut sau cel puțin mai indiferentă, dar sentimentele lui pentru bătrâna cotoroanță erau foarte puternice și nu ar fi reușit să reacționeze altfel. Ultimele amintiri pe care le avea despre ea erau mai mult decât suficiente ca să îl facă să scrâșnească din dinți cu putere. Bryony râse și îi spuse: — Nu, nu, nu-ți fă griji. Deja a fost pe la mine în după-masa aceasta la ceai și chiar spunea că se va duce la culcare mai devreme în seara aceasta. Nu se simțea nemaipomenit, dacă știi ce vreau să spun. Nu a prea fost în toane bune zilele acestea. Știi tu, din cauza răcelii și umezelii din aer... Sunt sigură că nu o vom auzi absolut deloc în seara aceasta, îl asigură ea pe un ton liniștitor. — Bine atunci, se decise McNamara. Puțin îi păsa lui că se răcise vremea și îi păsa și mai puțin de felul în care se simțea bătrâna cotoroanță din cauza frigului. Lui îi păsa doar de faptul că Bryony îi dăduse lumină verde și putea să meargă să o vadă. — Voi fi acolo cam în cincisprezece minute, în funcție de trafic, o informă el pe un ton serios. — Te voi aștepta liniștită la fereastră, așa că nu te grăbi, glumi ea. Îl surprinse faptul că și o glumă atât de stupidă din partea ei avea puterea de a-i aduce un zâmbet pe buze. — Voi ține minte, răspunse el neașteptat de blând și, apoi, închise telefonul, fără să își dea seama că nu spusese nici măcar la revedere sau orice altceva de acel gen. Nu-i stătea în fire, de fapt. Cea mai mare parte a convențiilor sociale reprezentau o mare necunoscută pentru el, dar aceasta nu însemna că el le ducea cumva lipsa. Nu pierduse niciodată vreo clipă de somn gândindu-se la subtilitățile de comportament pe care el le încălca în mod constant. CAPITOLUL 2 – AȘTEPTĂRI ȘI PRESUPUNERIInspectorul Șef își smulse haina cu nerăbdare de pe cuierul ascuns într-un colț al biroului său, iar apoi părăsi încăperea în atât de mare grabă că toată lumea din biroul diviziei detectivilor se uită după el cu uimire. În graba lui, omul uitase să țină ușa, iar aceasta se închisese cu un pocnet răsunător în urma lui. Se gândise el să ceară să i se repare ușa de mai multe ori, dar aceasta nu devenise o prioritate pentru el încă. Acum, însă, situația se schimbase, iar el își făcu o notă mentală să-l cheme pe omul de la întreținere a doua zi de dimineață la prima oră. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, McNamara își aruncă privirea peste oamenii ce se găseau în biroul comun al detectivilor, iar apoi aruncă peste umăr, adresându-se tuturor și nimănui în special: — Mă găsiți la telefon dacă aveți vreo urgență. Inspectorul nu mai așteptă să primească vreun răspuns, ci își continuă drumul spre ieșire, mormăind sub barbă: Sper să nu aveți nevoie de mine, măcar pentru o nenorocită de seară. După aceea, omul se îndreptă spre parcarea subterană, coborând scările în goană, grăbit să-și scoată mașina și să se ducă la Bryony acasă. *** De-a lungul întregului drum până la casa lui Bryony, McNamara s-a tot mustrat pe sine pentru că reacționa de parcă era un adolescent care murea de nerăbdare să ajungă la timp la prima sa întâlnire. Avea impresia că reacția sa era irațională, iar el, în mod obișnuit, prefera lucrurile care făceau sens. Se pierdea când lucrurile din jurul lui se schimbau și nu mai erau așa cum le știa el. Până la urmă, Bryony nu era altceva decât o altă femeie, iar el avusese parte de destule femei de-a lungul anilor. Relațiile sale erau probabil cam scurte, dar de cele mai multe ori, acel lucru era suficient pentru el. Poate că Bryony era într-un fel diferită de celelalte femei pe care le întâlnise înainte, dar era convins că întâlnirea pe care o avea cu ea în seara aceea nu merita atâta tam-tam. Pentru o clipă, mâna lui McNamara înțepeni pe volan. Nu avea nici cea mai mică idee dacă Bryony vedea vizita lui în aceeași lumină ca și el. Era foarte posibil ca ea să aștepte o cunoștință oarecare, nu un bărbat care se gândea la întâlniri și la tot ceea ce presupuneau acestea. McNamara se înfurie pe el însuși. Își încălcase regula sa de aur și acest lucru îl măcina. De-a lungul întregii sale vieți profesionale făcuse tot posibilul ca subordonații săi să nu își dea seama când se întâmpla ceva în viața lui sau cu el. Îi plăcea să creadă că reușise să își separe viața profesională de cea personală. Niciodată nu lăsase pe nimeni să vadă mai mult decât era el dispus să arate. Perfecționase acea atitudine atât de mult încât devenise o adevărată artă. Și cu toate acestea, acum le oferise oamenilor săi un motiv să își pună întrebări și să discute comportamentul lui. Trebuia să găsească o metodă mai bună ca să se descurce atât cu acea problemă cât și cu Bryony pentru că el, unul, nu putea continua să-și răstoarne viața cu capul în jos. Un astfel de lucru nu ar fi fost de dorit. Simțul lui acut de ordine nu îi permitea așa ceva, iar dacă el nu avea ordine în viața sa, nu putea funcționa. *** După un drum enervant prin traficul de la ora de vârf din timpul serii, un McNamara plin de frustrare își opri mașina în fața casei lui Bryony. Bărbatul trebui să zăbovească în mașină câteva secunde bune ca să se calmeze pentru că efectiv clocotea de iritare. Nu putea înțelege cum de atâția șoferi incapabili și-au obținut permisul de conducere. Aceștia reprezentau o adevărată durere de cap pentru el. Nu avea cum să îi evite pe șosea, iar lucrul care îi plăcea cel mai mult în viață era să conducă mașina. Inspectorul nu se opri nici măcar pentru o clipă să se gândească că poate felul în care el conducea reprezenta o și mai mare încercare pentru ceilalți șoferi. Lui îi plăcea să conducă rapid și riscant, dar, cu toate acestea, el nu vedea nimic rău în aceasta, ceea ce era chiar ironic. Bărbatul respiră profund de câteva ori și când a considerat că s-a calmat suficient, scoase cheia din contact. Casa alb cu albastru a lui Bryony, pe care el o plăcuse atât de mult când o zărise prima dată, îi atrase ochii imediat după ce a coborât din mașină. Din prima clipă în care a văzut acea casă, contrastul dintre albastrul strălucitor al ferestrelor și al ușii și albul lucitor al pereților îl făcuse să se simtă în largul său. Fără să vrea, privirea lui McNamara se îndreptă spre casa vecină, exact la timp pentru a vedea umbra unei mâini care împingea perdeaua la o parte. Se părea că bătrâna cotoroanță dorea să-i arunce o privire. Ochii iscoditori ai doamnei Stevens îl cercetară insistent, dar el preferă să pretindă că nu a observat că femeia îl spiona. Nu avea dispoziția necesară pentru o confruntare cu bătrâna zgripțuroaică. Spera numai ca ea să nu treacă pe la Bryony în seara aceea și să-i strice lui planurile, furând astfel din timpul pe care îl petrecea el cu ea. McNamara știa că bătrâna era capabilă să facă așa ceva numai pentru ca să-i facă lui în ciudă. Avusese destule experiențe neplăcute cu doamna Stevens în trecut și devenise precaut când venea vorba de ea. Gândul că ar fi putut veni pe nepoftite, astfel furând din timpul pe care îl avea el cu Bryony, îl făcu să strângă din dinți. Și acela era un obicei de care era conștient, dar pe care alesese să-l ignore, de asemenea. McNamara era maestru când venea vorba să ignore ceea ce nu dorea să vadă, atâta timp cât nu era ceva legat de un caz criminal. Atunci, el nu trecea cu vederea peste absolut nimic. Abia urcase treptele ce duceau spre ușa de la intrare a casei lui Bryony, că ușa se și deschise în fața lui. McNamara se simți plăcut surprins să remarce că Bryony îi așteptase într-adevăr sosirea cu nerăbdare. Aparent, femeia privise pe fereastră să-l vadă sosind, așa cum îi și promisese, iar un zâmbet larg îi flutură acesteia pe buze când dădu cu ochii de el. McNamara se simți extrem de ușurat văzând cu câtă plăcere îl primea Bryony. Se temuse că felul în care femeia se comportase cu el în trecut se datorase numai rolului pe care îl jucase el în timpul încercării grele prin care aceasta trecuse. Bărbatul nu voia să accepte gândul că femeia îi căutase sprijinul numai pentru că el fusese singurul bărbat disponibil să i-l ofere în acel moment. De fapt, de aceea o și evitase în ultimele câteva săptămâni. Cu excepția a vreo două apeluri telefonice, când i-a spus că voia doar să verifice dacă își revenise sau nu, detectivul nu făcuse nici cea mai mică încercare să-i vorbească după ce părăsise casa ei a doua zi după încheierea cazului Străzii Privighetorii. Lui McNamara nu i-a fost deloc ușor să acționeze astfel, dar cu toate acestea și-a păstrat distanța. S-a surprins de mai multe ori întinzând mâna spre telefon pentru a o suna și de fiecare dată și-a înăbușit intenția pe loc. — Eram sigură că vei uita de noi după ce ți-ai rezolvat cazul, detective, spuse ea, iar vocea ei blândă, la care se gândise atât de mult în ultimul timp, i se insinuă în inimă și o senzație de bine i se răspândi peste tot în corp. — Doar te-am sunat, nu-i așa? îi răspunse bărbatul morocănos, iar zâmbetul ei se lărgi și mai mult când îi auzi tonul. McNamara micșoră distanța dintre ei și îi atinse chipul cu un gest absent. — Ce ai zice dacă am intra în casă? o întrebă el pe un glas coborât. Bryony aprobă cu o înclinare a capului și se retrase câțiva pași în holul casei. McNamara o urmă, fixându-și ochii pe mișcarea discretă a șoldurilor ei. Avu însă grijă să îi urmărească toate mișcările pentru a putea să-și mute privirea în altă parte imediat dacă ea s-ar fi întors brusc. Omul bănuia că femeia nu ar fi fost prea încântată să-i vadă ochii pironiți pe partea de jos a corpului ei. Mirosul casei îi era familiar bărbatului și acesta avu senzația că până și casa îi ura bun venit. McNamara era sigur că nimic nu se schimbase de la ultima lui vizită acolo. Impresia lui că până și casa îi accepta prezența îl nedumerea. Nu era ca și cum ar fi tânjit să aibă o casă sau o viață de familie și nu-i plăcea deloc direcția pe care o luaseră gândurile lui. Tulburat, McNamara preferă să o privească pe Bryony și să alunge restul gândurilor din mintea lui. De data aceasta, Bryony purta o rochie albastră lungă până la genunchi, care îi expunea picioarele bine formate. Culoarea pală a materialului îi lumina părul cârlionțat de culoarea căpșunilor. McNamara își amintea bine cum se simțea părul ei pe pielea lui și încercă să împingă memoria la o parte. Nu era cazul să se gândească la anumite lucruri dacă seara aceea nu avea un rezultat pozitiv. CAPITOLUL 3 – UN ÎNCEPUT INTERESANT PENTRU O SEARĂ— Pot să-ți iau haina, detective? îl întrebă ea, întorcându-se spre el când ajunseră în dreptul debaralei de pe hol.
— De ce ești atât de formală? o întrebă el scoțându-și haina. Dacă îmi amintesc corect, îmi foloseai numele ultima oară când ne-am întâlnit, continuă el pe un ton dojenitor, după care îi înmână haina. — Da, mi-aduc aminte, replică ea liniștit, în timp ce îi punea haina pe un umeraș. După ce închise debaraua, se întoarse spre el. — De asemenea, mi-aduc bine aminte că ai refuzat să-mi dezvălui prenumele tău, menționă ea, și își lăsă capul pe o parte, ca și cum l-ar fi provocat. Luminile jucăușe din ochii ei îl avertizară pe McNamara că, de fapt, ea numai glumea cu el. Atitudinea ei nu era nimic altceva decât o tachinare jucăușă. Nu reprezenta un reproș direct față de inflexibilitatea pe care o arătase el la vremea aceea. Dar totuși, acela tot nu părea un motiv suficient pentru a-i dezvălui prenumele lui. McNamara fusese suficient de bun pentru alte femei în trecut așa că ar fi trebuit să fie suficient și pentru ea. Tăcerea se întinse în timp ce cei doi se analizau gânditori unul pe celălalt. Amândoi recunoșteau încăpățânarea cuiva când o aveau sub ochi. Lui McNamara i se păru chiar amuzant că o mână de femeie îi ținea piept. Dar cu toate acestea, privirea din ochii ei îl obligă să spună ceva. — Artair, admise el într-un târziu, deși nu avea nici o tragere de inimă să-și divulge numele. Își păstrase numele secret de prea multă vreme, iar obiceiurile reprezentau o a doua piele pentru el, și încă una comfortabilă. — Acesta-i prenumele meu, preciză el, când îi zări privirea întrebătoare. — Gaelic, observă ea gânditoare. Îmi place. Cred că ți se potrivește și chiar foarte bine. Dacă mi-aduc corect aminte, numele înseamnă urs sau vultur, spuse Bryony și așteptă, mai apoi, ca el să-i confirme supoziția. McNamara o aprobă cu o înclinare rapidă a capului, dar nu spuse nimic. Ea îi zâmbi din nou, iar apoi îl invită cu un gest să o urmeze. Nutrind sentimente contradictorii, inspectorul șef o urmă pe tânăra femeie în bucătărie. Își aducea aminte că femeia prefera să-și petreacă serile în bucătărie și se părea că lucrurile nu se schimbaseră pe-acolo prea mult de la ultima lui vizită în casa ei cu câteva săptămâni în urmă. — Ia loc, îl invită Bryony, gesticulând spre masă. Deja am făcut cafeaua, spuse ea și se îndreptă spre mașina de cafea pentru a aduce carafa la masă. Dacă te cunosc destul de bine, și eu zic că da, vei avea nevoie de ea. — Ce vrei să spui? îi aruncă el o privire încruntată. — Nu citi mai mult decât este nevoie în chestia asta, replică ea, fluturându-și degetele. Știu doar că îți place să muncești ore în șir, iar cafeaua te ajută cu siguranță. În fond, mai că trăiești numai cu cafea din câte am văzut, iar munca pare să fie unicul tău motiv de a exista, ridică ea din umeri, ca și cum ar fi fost pusă în poziția de a-i explica lucruri elementare ale vieții. — Poate că nu și în seara aceasta, își exprimă McNamara speranța pe o voce uscată, iar apoi luă ceașca de cafea pe care ea i-o pregătise. Bărbatul se bucură să vadă că ea își amintise cum îi plăcea să bea cafeaua. Era un semn bun până la urmă. — Deci, Inspectore Șef, spuse Bryony gânditoare, pot să te numesc Artair sau ar trebui să rămân la McNamara? — Acum nu mai e nici un secret, se strâmbă bărbatul. Nu mai este necesar să continui să mă numești McNamara, dar numai atunci când suntem singuri. Nu vreau ca ceilalți să creadă că și ei îmi pot folosi numele, se asigură el să menționeze. Bryony îi aruncă o privire fugară, iar apoi mai sorbi puțin din lichidul fierbinte din ceașca ei de cafea. — Mă întreb de ce, se miră ea pe un glas plin de blândețe. Artair ridică din umeri ca și cum răspunsul nu ar fi avut nicio imporanță, dar apoi se gândi mai bine și clarifică: — Prefer o anumită distanță în relațiile mele, atâta tot. — Deci ar trebui să mă simt flatată atunci, observă ea gânditoare. Uitându-se spre el, își dădu seama că lui nu-i surâdea direcția gândurilor ei. Bărbatul părea să fie extrem de neînlargul lui fiind pus în fața gândurilor ei. Femeia izbucni în râs și îi atinse brațul în joacă. — Nu te teme, inspectore, nu am vrut să sugerez că noi doi am avea o relație specială. Făceam doar conversație. Știi tu, acel ritual social... un lucru pe care oamenii îl fac atunci când se întâlnesc... Bărbatul se încruntă la ea, dar numai așa de fațadă. Nu era într-atât de îngust la minte să nu înțeleagă că ea dorea numai să îi alunge îngrijorarea. Și totuși, în ciuda acelui fapt, omul se simțea ușor confuz pentru că interacțiunea dintre ei nu se desfășura defel așa cum se așteptase el. Cuvintele ei nu îl ajutară să se simtă mai ușurat, dar decise să treacă peste acel moment jenant și încercă să găsească altceva de discutat. — Cum te-ai mai simțit? o întrebă el, iar ochii lui o cercetară de sus până jos. Femeia arăta la fel de bine cum și-o amintea el, iar el își amintea foarte bine ochii ei de un albastru întunecat, cu gene lungi, și pielea ei rozalie. Cu părul ei, îl făcea mereu să se gândească la un tradafir scoțian. Un trandafir scoțian sănătos și luminat de soare. — Nu rău, îi răspunse Bryony cu o ridicare din umeri. După aceea, femeia se ridică și, când îi văzu întrebarea mută din ochi, îi spuse: — Tocmai mi-am amintit că am cumpărat niște prăjituri din aluat fraged și niște fursecuri azi dimineață. Cred că s-ar potrivi bine cu cafeaua. Deși..., începu ea să spună dar apoi lăsă propoziția neterminată. — Deși ce? întrebă McNamara pe un ton suspicios. Știa el că fata putea fi impredictibilă și nu era pregătit pentru nici un fel de surprize chiar atunci. — Tocmai mă întrebam... Poate că ți-e foame. Ai venit direct de la muncă, nu-i așa? — Nu este nevoie să te obosești cu mâncarea, îi înlătură el oferta cu o fluturare a mâinii. Fursecurile sunt suficiente, o asigură el. Pe de o parte, nu voia defel să risipească puținul timp pe care îl avea cu ea, iar, pe de altă parte, nu era ca și cum nu ar mai fi stat flămând în trecut. — Atunci aduc fursecurile, aprobă Bryony cu o aplecare a capului, după care se duse să scoată fursecurile dintr-un dulăpior și să le aranjeze pe o farfurie. Când se întoarse înapoi la masă, McNamara observă că tânăra femeie își mușca buza de jos, ca și cum ar fi vrut să atace un anumit subiect, dar nu știa cum. — Vrei să mă întrebi ceva, spuse el. Haide, dă-i drumul, întreabă. Bryony așeză fursecurile în fața lui pe pătratul alb al unui șervet, iar apoi se așeză de cealaltă parte a mesei și privi drept în ochii lui. Acum, părea extrem de serioasă. — Ai mai auzit ceva de domnul Thompson? îl întrebă ea. McNamara numai la acea întrebare nu se așteptase. Mai mult decât atât, îi displăcea profund subiectul pe care femeia îl atacase, iar neplăcerea îi luci în ochii îngustați. — De ce te interesează domnul Thompson așa deodată? o întrebă el, accentuând numele bărbatului în bătaie de joc. Aveam impresia că nu îți păsa deloc de el. Cum concluzia lui o șocase, femeia îl privi fix cu ochii mari. Extrem de surprinsă pe moment, Bryony nu reuși să îi răspundă nimic preț de câteva clipe. Inspectorul profită de tăcerea ei și îi spuse, nu fără oarecare răutate: — Nu se va întoarce prea curând. Va trebui să îl cam aștepți o vreme, dacă te-ai decis să îl vrăjești. Bryony simți amărăciunea ascunsă din vocea lui așa că se grăbi să clarifice lucrurile imediat. Îl plesni peste braț, iar apoi spuse: — Nu mă interesează individul în acel fel, cap pătrat. Întrebam numai din cauza lui Alice. În ultima vreme s-a cam izolat. Din ceea ce am putut vedea, vorbește numai cu Mary Reid și nici măcar cu ea nu se vede prea des. Am văzut-o pe Alice în după-masa aceasta când am venit acasă și m-a ocolit de parcă aș avea râie. Mă tot ocolește de când s-a încheiat cazul și ca să-ți spun adevărul, m-am cam săturat de tratamentul acesta. Știi, problema este că nu știu dacă mă învinuiește pe mine sau nu. Mai mult decât atât, nu arată nici foarte bine, trebuie să-ți spun. — Ei bine, situația lui Thompson nu este relevantă pentru bunăstarea ei. Omul este vinovat și și-a mărturisit implicarea în afacerea cu prostituate sub vârsta consimțământului și cu șantajele. Nu este chip să scape. Va merge la pușcărie pentru o vreme... Dar oricum, nu am auzit că soția sa l-ar fi vizitat la închisoare așa că aș spune că ea deja a închis ușa peste căsnicia ei. Îmi imaginez că, acum, doar se simte rănită și umilită, iar tu chiar nu poți schimba acest lucru, îi replică el cu indiferență. Lui McNamara nu-i păsa nici cât negru sub unghie de situația lui Thompson. Și chiar dacă simțea o oarecare compasiune pentru Alice, nici de ea nu îi păsa, în fond. McNamara învățase să nu se implice emoțional în nici unul din cazurile sale, deși avea el unele îndoieli că s-ar fi putut implica emoțional în orice. Indiferența și lipsa de emoție erau înscrise cu grijă în codul său genetic. Niciodată nu a depus prea mult efort și nici nu s-a gândit defel la chestiuni atât de nesemnificative. Emoția, mânia sau compasiunea nu făceau decât să arunce o umbră asupra hotarelor, iar lui îi plăcea să vadă totul cât mai clar cu putință. Oricum, un polițist trebuia să se păstreze complet neatins pentru următorul său caz, pentru că un lucru era sigur: mereu va fi un alt caz. Crima nu dormea nicicând în Edinburg. McNamara nu avea de ce să se îngrijoreze din cauza asta. Știa că slujba lui va fi mereu necesară. Dar, indiferent de rațiunile practice, el oricum era lipsit de orice fel de empatie și trăia în concordanță cu un set de reguli rigide pe care și le formase el însuși. Doar întâmplarea făcuse ca regulile lui să coincidă cu codul social și legal al societății. — Nu ești puțin cam... prea rece? se minună Bryony, iar întrebarea ei îl făcu pe McNamara să se încrunte. — Nu-mi permit luxul de a mă împrieteni cu oamenii pe care îi interoghez sau îi arestez, i-o întoarse el. Apoi mormăi, pe sub barbă: Ca și cum aș și vrea ca ei să îmi devină prieteni! El nu avusese intenția ca acele cuvinte mormăite să treacă mai departe de urechile lui, dar Bryony totuși i le-a auzit, așa că l-a întrebat: — Deci ar trebui să înțeleg că eu reprezint excepția de la regulă sau ar trebui să citesc ceva diferit în vizita ta din seara aceasta? Am crezut... că suntem prieteni sau... pe cale de a deveni prieteni... M-am înșelat... Artair? Bărbatul își dădu seama că ea îi folosise prenumele pentru a-și argumenta raționamentul. Omul se uită la ea fix câteva secunde. Părea oarecum nehotărât, iar tăcerea se întinse într-atât de mult încât până la urmă deveni de nesuportat. — Uite, începu ea în forță, iar ochii ei îi arătară că tăcerea lui o rănise. Nu am avut intenția să te pun în dificultate. Putem continua ca acum fără a încerca să definim ce... înseamnă... chestia aceasta, spuse ea, gesticulând cu mâna între ei doi. Concesia făcută de ea cu jumătate de inimă îl determină pe Artair să reacționeze. Își trecu degetele prin păr și se ridică de pe scaun brusc, privind-o cu ochi impenetrabili. Făcu câțiva pași spre fereastră și se opri acolo. Își aruncă privirea afară pe fereastră, dar ochii lui nu înregistrară absolut nimic. Nu văzu nici luminile de pe stradă, nici cele două femei care vorbeau în fața casei familiei Reids. McNamara avu nevoie de câteva secunde pentru a-și aduna gândurile și pentru a putea răspunde reproșului mut al femeii. Numai când se simți sigur pe el, știind exact ce voia să îi răspundă acesteia, își întoarse el capul spre Bryony. — Nu m-am gândit la aceasta, recunoscu el. Cred că ai dreptate, însă. Ești într-adevăr excepția de la regulă pentru că în mod sigur vreau ca noi doi să devenim prieteni. Chiar foarte apropiați, dacă aceasta este posibil. Curbura zâmbetului ei la cuvintele lui îl umplu de mulțumire. Cu toate acestea, îl și îngrijoră. Dacă femeia avea puterea să-l atingă numai cu un zâmbet, atunci el se găsea într-adevăr în pericol. Bryony îl invită să revină la masă pentru a gusta din fursecuri, iar după ce el a luat loc, ea conduse discuția departe de munca lui, știind că el nu dorea să discute despre aceasta. În același timp, avu grijă și să mențină discuția cât mai departe de ceea ce simțea el pentru ea. Bryony nu-l cunoștea foarte bine pe bărbat, dar știa destul de mult ca să înțeleagă că s-ar fi simțit mortificat să-și dea seama că nutrea orice fel de sentimente pentru ceva sau cineva. A vorbi despre acele sentimente cu el nu ar fi fost înțelept. *** Seara se topi ușor în noapte, iar ei deja vorbiseră continuu de câteva ore bune. McNamara își dăduse seama că făcuse o alegere înțeleaptă în seara aceea. Bryony era exact așa cum și-o amintea. Femeia se dovedea mereu inteligentă și plină de umor și, mai important, nu se juca cu el. El îi aprecia onestitatea și femeia nu îl plictisea deloc. Timpul chiar trecuse mai repede decât ar fi crezut. Când soneria telefonului lui mobil le întrerupse conversația, McNamara se posomorî și strivi o înjurătură între buze, ceea ce aduse un zâmbet malițios pe buzele prietenei sale. Polițistul îi remarcă surâsul și se încruntă la ea, dar apoi trebui să recunoască că reacția ei era răspunsul perfect la propriile lui gânduri. Detectivul răspunse la telefon, deși nu îi prea venea să lase seara să se încheie. Cu toate acestea, bărbatul își cunoștea datoria și ce trebuia să se vină mereu pe primul loc în profesiunea sa. Ascultă cu atenție la ce i se spunea, iar apoi răspunse: — Probabil că voi ajunge acolo în douăzeci de minute. După aceea, închise telefonul și se întoarse spre Bryony. Îi ajunsese la urechi oftatul aproape imperceptibil care îi zburase femeii de pe buze când i-a zărit ochii. Zvonul că ochii lui căpătau o culoare metalică și rece ori de câte ori primea vești despre o nouă crimă nu îi era necunoscut. Se părea însă că era incapabil să își controleze acea reacție, chiar dacă ar fi preferat ca fata să nu știe prea multe despre el. — Trebuie să plec, spuse el fără intonație. Bryony se mulțumi numai să dea din cap, iar abia apoi spuse pe un ton calm: — Știu. Să ai grijă de tine, da? mai adăugă ea cu blândețe, dar întrebarea i se simțea în voce. — Da, o să am, îi răspunse Artair și se întoarse să plece. În hol, se opri și o privi cu atenție, în timp ce ea îi scotea haina din debara. — Te voi suna... cât de curând voi putea. — Știu, Artair… Presupun că vei fi foarte ocupat o vreme... spuse ea ezitând, privindu-l cum își încheia nasturii de la haină. — Așa este, Bryony. Voi avea o perioadă destul de ocupată. Așa se întâmplă când apare un nou caz... Dar cu toate acestea te voi suna și voi veni să te văd, în regulă? Ea dădu din cap, iar apoi se ridică pe vârfuri și îi sărută obrazul. — Una pentru drum, știi tu... Ochii lui îi cercetară chipul, iar apoi, el își aplecă capul și îi sărută buzele cu foc. McNamara o mai privi direct în ochii pentru o clipă mai lungă, iar apoi, deschise ușa și se mistui în noapte.
0 Comments
 SUMARAcțiunea are loc în timpul primului an de domnie a lui Mihnea cel Rău, urmaşul lui Radu cel Mare, voievod care a domnit între anii 1508-1510. Mihnea-Vodă, care are gânduri mărețe de îmbogăţire, vrea cu orice preţ averea boierilor Craioveşti pe care îi pizmuieşte amarnic pentru că sunt cei mai puternici şi bogaţi oameni din Ţara Românească. Ar vrea să-i ucidă, dar nu are nici un temei pentru a o face făţiş şi pentru a le lua averea şi, de altfel, se teme să o facă pe faţă pentru că poporul îi iubeşte prea mult şi pentru că au o putere politică şi militară destul de mare, mult mai mare decât a lui. Intriga se desfăşoară pe două planuri. Primul plan este legat de încercările lui Mihnea Vodă de a le face de petrecanie Craioveştilor, iar celălalt este legat de încercările Craioveştilor de a obţine cât mai multe alianțe în celelalte două ţări româeşti – Moldova şi Transilvania. Ei încearcă astfel să fie mereu la curent atât cu informaţiile privind cele două țări, cât şi cu informațiile legate de propria lor ţară. Pentru a crea un sistem de informaţii eficient, după sistemul obişnuit al vremii, fratele mijlociu Staicu s-a logodit deja cu fiica unui boier din Moldova, iar în decursul acţiunii prezentate în această piesă, fratele cel mare, Pătru, se căsătoreşte cu fiica unui nobil transilvănean, Iulia. De-a lungul piesei, sunt puse în evidenţă planurile lui Mihnea, planuri care eşuează de fiecare dată. Fiecărui personaj principal este prezentat detaliat, dar caracterul fiecăruia este dezvăluit și în timpul acțiunii. Se pune accentul pe felul vesel de-a fi al lui Ioan, care se găsește permanent în antiteză cu seriozitatea fratelui său Pătru, care lasă impresia că resimte întreaga povară a lumii pe umerii săi. Piesa scoate la lumină şi personalitatea Iuliei, care se dezvăluie a fi o femeie puternică, care ar fi greu sau imposibil de supus. Alături de intrigile din prin plan, menţionate deja, se dezvoltă povestea dintre Pătru şi Iulia, care începe destul de furtunos, pentru a se încheia cu un soi de armistiţiu. Scenariul reprezintă o înlănţuire coerentă a imaginilor, indicaţiilor scenice şi regizorale ce ar putea crea imaginea de final care poate capta atenţia şi imaginaţia privitorului, făcându-l să trăiască aproape real momentele istorisirii. Ar trebui menționat că punctul de pornire al piesei este bine ancorat în realitatea istorică. PERSONAJE PRINCIPALEFraţii Craioveşti: Pătru – fratele mai mare, treizeci de ani, înalt, bine făcut, părul castaniu închis cu reflexe negre, ochii căprui închis, în cea mai mare parte a timpului serios şi încruntat. Staicu – fratele mijlociu – cu un an mai mic decât Pătru. Cu un cap mai mic decât el, blond-şaten. Un tânăr cumpătat cu oarecare înclinaţie spre voioşie. Ioan – fratele cel mai mic; douăzeci și unu de ani, seamănă la colorit şi constituţie cu Pătru; mereu pus pe şotii şi mucalit. Tatăl (boierul Craiovescu) – fiul cel mare îi seamănă bine la constituţie. Are părul sur. Mama (Maria) - mică de înălţime, de vârstă medie. Are părul prins într-un coc bogat şi blond, uşor sur. Iulia – de înălţime medie, în vârstă de șaptesprezece ani. Părul îi este lung și roşcat iar ochii săi sunt verzi. Este o tânără mlădie şi graţioasă, dar băieţoasă atunci când simte că este cazul. Mihnea-Vodă – de vârstă medie. Faţa îi este buhăită din cauza prea multor pahare de vin pe care le adoră, iar de aceea este și pântecos. Este un bărbat înalt cu părul castaniu. Florea – mâna dreaptă a lui vodă, un bărbat de 50 ani, mic de înălţime. Părul castaniu, suplu, ochi căprui. ACTUL IEste o zi de început de primăvară. Vremea este destul de rece, iar de aceea se pot vedea aburii ieşind din gurile oamenilor. Este o zi de târg în Argeş cu zgomotele sale specifice. Într-o parte, lumea este adunată să caşte gura la bufoneriile unui pierde-vară. În plan îndepărtat, câteva femei cu catrinţe înflorate şi basmale legate sub bărbie meliţesc zgomotos lângă o tarabă cu linguri şi sucitoare. Bărbatul din spatele tarabei are un zâmbet de parcă l-ar durea dinţii. O mândruţă cu un flăcău se sărută de mama focului după un copac gros. Printre sărutări, ea aruncă ocheade în toate părţile pe furiş să vadă dacă nu sunt cumva văzuţi de careva. Un câine slăbănog şi jerpelit dă târcoale unei tarabe cu carne friptă şi afumături. Doi prunci se hârjonesc pe coasta unui deal pe latura dreaptă a târgului scoţând chiote de bucurie. Pătru şi Ioan Craiovescu vin călare din partea stângă. Caii lor poartă fiecare câte un samar. Pătru se apropie de treizeci de ani. Ioan abia de a împlinit douăzeci. Cei doi fraţi sunt aproape la fel de înalţi. Amândoi au părul de culoare închisă şi ochii caprui închis. Părul le ajunge până la umeri. Pătru are o mustaţă bogată. Poartă haine de culoare cafenie, iar hainele îi sunt bine închise în ciuda vremii calde. Amândoi au spade şi pistoale la brâu. Ambii și-au ascuns câte un cuţit în cizma dreaptă. Bărbații stau mândri în şa şi zâmbesc când dau cu ochii de cei doi tineri care se sărută după copac. Pătru ridică o sprânceană ironic către fată. Pătru şi Ioan pătrund printre tarabe şi printre mărfurile întinse pe iarbă ici colea, dar nici unul dintre ei nu dă nici o atenţie la tarabe. Cei doi se îndreaptă spre un cioban scurt şi îndesat cu părul cenuşiu zbârlit. Ciobanul este un bărbat în puterea vârstei. Pătru îi aruncă o privire scurtă ciobanului, iar apoi Ioan îi aruncă în silă omului câţiva gologani pe care-i scoate dintr-o pungă de la brâu. Pătru îi face semn ciobanului cu capul spre brânza învelită în cârpe de pe tarabă. Ciobanul se apleacă umil şi ritmic în faţa lui Pătru. Ciobanul: Da, boiarule, imediat boiarule! Se repede apoi să le dea o bucată de brânză frumos învelită. Pătru ia brânza învelită şi o pune în samarul pe care l-a prins de şa. Dă din cap către cioban şi fără o vorbă îşi întoarce calul şi o porneşte înapoi în direcția de unde a venit, urmat de fratele său. Cei doi bărbați ies în câmp deschis și de acolo o pornesc la galop. Ioan fluieră vesel de parcă nu ar avea nici un fel de grijă. Amândoi se îndreaptă călare spre un mic izvor unde alți patru bărbaţi stau pe iarbă cu ochii pe cărare. Toţi patru sunt bine făcuţi şi voinici. Trei sunt în jur de treizeci de ani. Unul este mai vârstnic şi are o barbă sură şi deasă. Toi poartă haine cafenii ca şi cei doi fraţi şi sunt bine înarmaţi. Bărbatul cu barba sură (privind spre Pătru): Aţi luat? Pătru: Am luat! Pătru şi Ioan coboară de pe cai. Pătru caută în bocceaua de pe cal şi scoate basmaua în care e învelită brânza. Pătru desface basmaua şi un bilet cade dinăuntru. Sub basma se mai găsește o cârpă groasă în care este, de fapt, învelită brânza. Bărbatul cu barbă sură ia biletul şi i-l înmânează lui Pătru care îl citeşte. În același timp, Ioan desface tacticos brânza şi o gustă. Ioan: Buna brânză are brăneanul! Bărbosul: Dă să văd! Ia și el o bucată de brânză şi se apucă să mestece. Petre (pune biletul în buzunarul de la haină): Pe cai! Trebuie să plecăm. Mâncaţi brânza mai târziu! Ceilalţi mormăie, iar Pătru se încruntă la ei. Bărbații se ridică repede şi sar pe cai. ACTUL IISe vede interiorul unei păduri destul de dese. Doisprezece inși se ascund pe după copaci și pândesc intrarea în pădure. Cinci dintre ei stau atârnați prin copaci.
Toți doisprezece poartă basmale pe față, în așa fel încât să nu li se vadă decât ochii. Părul le este acoperit de pălării largi. Apar Pătru, Ioan și oamenii lor, care tocmai pătrund în pădure. Înainte să apară se aude doar galopul cailor și ciripitul unor păsări undeva în fundal. Unul dintre cei ascunși, un bărbat roșcovan, cu ochii verzi, fluieră scurt și face un semn hotărât cu mâna, de sus în jos. Șapte dintre cei ascunși sar în calea celor șase bărbați, iar cei cinci sar din copaci în spatele celor de pe cai. Doi ratează. Ceilalți trei reușesc să îi doboare de pe cai pe bărbos și pe doi dintre ceilalți oameni ai lui Pătru. Începe bătălia între cele două grupuri și se aud lovituri îndesate. Se scot săbiile de la brâu. Roșcovanul reușește să-l tragă pe Ioan de pe cal și se pregătește să-i înfigă sabia în piept, dar Pătru sare de pe cal în ajutorul fratelui său. Pătru îl omoară pe roșcovan cu o lovitură precisă în zona jugularei, dar o mișcare vine din lateral. Sabia îl lovește pe Pătru în partea stângă, puțin mai sus de inimă, înspre claviculă. Nu se vede cine l-a lovit. Se vede doar mâna cu sabia. Pătru icnește scurt, dar până la urmă reușește să pareze lovitura, iar acum se luptă cu atacatorul său. După câteva şchifuiri cu sabia, în ciuda grimasei de pe față care-i dezvăluie efortul și durerea, reușește să-și ucidă oponentul. Acesta cade la pământ cu un sunet surd. Bărbosul lucrează în tăcere, dar temeinic, și reușește să doboare trei adversari fără prea mult efort. Ioan, după ce-i aruncă o privire fratelui său pentru a se convinge că se află încă în picioare, se luptă cu unul dintre adversari și îl doboară. Într-un final, toți dușmanii sunt puși la pământ, iar privirea lui Pătru trece de la unul la altul. După câteva clipe, Pătru se lasă să alunece ușor la pământ ca și cum ar fi dorit să se odihnească un pic. Haina îi este sfâșiată și plină de sânge, ca și cămașa de dedesubt.  CAPITOLUL ZEROCu mâinile înfipte în buzunare, Dan intră în lift fluierând în surdină. Omul se simțea bine. Reușise să o agațe pe noua fată care tocmai începuse să lucreze pe etajul patru cu o săptămână în urmă și deja își aranjase o întâlnire cu ea. Are niște sâni grozavi, se gândi bărbatul, iar sprânceana sa stângă se ridică în semn de admirație. Și buzele acelea pline, își scutură el capul, de parcă nu i-ar fi venit să creadă, și înghiți în sec cu greutate. Tânăra era întruchiparea perfectă a tot ceea ce îi plăcea lui cel mai mult la o femeie, așa că abia aștepta să și-o vâre în așternut. De fapt, Dan nu făcea asta doar pentru a-și adăuga o nouă crestătură deasupra patului. Lui îi plăceau femeile cu adevărat, indiferent de ce culoarea părului sau ochilor lor. Bărbatul avea standarde ridicate doar în ceea ce privea mărimea bustului și buzelor lor. Ușile liftului glisară fără niciun fel de zgomot și se închiseră, iar după aceea, ascensorul își începu urcușul lent spre etajul șapte. Poți să te bazezi pe doar câteva lucruri în această viață, își scutură Dan capul cu necaz și își trecu degetele cu anxietate prin părul întunecat. Taxe, moarte și lifturi încete. La naiba, iar voi întârzia și îmi vor cere aștia capul în curând dacă tot mă întorc cu întârziere din pauză, reflectă el cu o încruntare pe chip, iar apoi își înfipse mâinile în buzunare din nou. Ultima întrevedere pe care o avusese cu supervizorul său nu mersese tocmai bine. Acesta îi ceruse să semneze o notificare formală. Acum, dacă ar fi întârziat din nou, Dan ar fi pierdut o oră din salariu, iar atunci când avea obligația să scoată la cină și să facă cinste mai multor femei frumoase, fiecare leuț din buzunar conta pentru el. Liftul încetini când ajunse la al treilea etaj, iar ușile se deschiseră cu un sunet discret. Dan se strâmbă pentru o secundă, dar după aceea afișă un zâmbet de circumstanță pe buze. Niciodată nu știi peste cine poți să dai, reflectă el cu înțelepciune. Nu se făcea să supere pe careva prostește numai pentru că îl plictisise liftul. Câteva secunde mai târziu, zâmbetul îi îngheță pe buze, iar mâinile i se strânseră în pumni. CAPITOLUL UNU—Haide, Liza, pesemne că glumești, fată, replică Ana-Maria zgomotos, iar mai apoi izbucni în râs, aruncându-i o privire piezișă prietenei sale. Chiar nu pot să cred că Dan a făcut într-adevăr așa ceva. Ce naiba? Și-a pierdut mințile cu totul? Ana-Maria echilibră paharul de hârtie umplut cu cafea și sandvișul într-o mână iar după aceea, cu un deget de la cealaltă mână, apăsă butonul pentru a chema liftul. O șuviță de păr castaniu deschis îi gâdilă fața și și-o împinse nervoasă pe după ureche. Ochii ei migdalați sclipeau de curiozitate și o măsurară pe Liza din nou. Colega ei era destul de bine cunoscută pentru talentul ei de a înfrumuseța lucrurile, în fond. —Pe bune, sunt serioasă, dădu Liza din cap. Vreau să spun că nu am fost de față sau ceva asemănător, dar a fost Dana și se jură că spune adevărul, îi spuse roșcata cu sinceritate, iar apoi ochii ei se întoarseră din nou la luminile de pe panoul liftului. Obosită să care toate lucrurile pe care le avea în mână, Liza se sprijini de zidul de lângă lift. Ce naiba m-a împins să mă ofer să cumpăr mâncare pentru încă alți cinci oameni? se mustră tânăra pe sine însăși. —Nu-mi vine să cred, își scutură cu uluială Ana-Maria capul. Știam eu că omul e puțin dus cu sorcova, dar chestia asta chiar depășește orice închipuire. Pe bune? Chiar și-a scos hainele în mijlocul clubului? —Îhî, poți să crezi că a făcut-o. Desigur, în acel moment de fapt dansa pe o masă, dădu Liza din cap și aruncă o privire la lifturile din jur pentru a vedea dacă se mișca vreunul. Dacă aș număra toate minutele pe care le-am petrecut în fața ușilor închise ale acestor lifturi, probabil că aș descoperi că mi-am risipit cel puțin zece procente din viață nefăcând altceva decât să urmăresc nenorocitele acestea de luminițe, oftă ea în sinea sa. —Dar nu pot crede că haidamacii de la bar nu au reacționat deloc la o chestie de acest gen, își scutură capul Ana-Maria râzând. —Au reacționat, evident, îi replică Liza. Vezi tu, de data aceasta, Dan a întins coarda prea mult așa că i-au interzis accesul în club de acum înainte. Pentru totdeauna. —Cred că acesta este al patrulea club care îi interzice intrarea deja, își înclină Ana-Maria capul întrebător. —Nu pot spune că am ținut socoteala, ridică Liza din umeri. Nu este ca și cum mi-ar păsa prea mult de ce i se întâmplă lui Dan, doar știi, adăugă ea pe un ton aspru. Ba îți pasă, și încă destul de mult, se gândi Ana-Maria cu răutate. Știa că Liza fusese implicată într-o relație cu Dan, ba chiar pentru ceva vreme. Cei doi ieșiseră împreună preț de câteva săptămâni, dar bărbatul nu părea să se mai gândească la Liza defel acum. De fapt, lui Dan îi plăcea diversitatea în materie de femei. Ana-Maria lucra împreună cu el în același loc de mai bine de trei ani deja, iar până atunci, avusese ocazia să îl vadă cu câte o altă femeie la fiecare lună sau la două luni cel mult. Liza făcuse o greșală când înfiripase o relație cu el, dar, evident, nutrise speranța că ar putea să-l schimbe. O greșeală frecventă printre femeie, din ceea ce am putut vedea până acum, reflectă Ana-Maria, ridicând din umeri cu indiferență. De fapt și ea făcuse acea greșeală în trecut și spera să-și fi învățat lecția ți să nu o mai repete. —În sfârșit, vine liftul, observă Liza și oftă de ușurare când luminița liftului clipi. Ușile se deschiseră și tânăra femeie se îndreptă spre intrarea în lift. Ochii îi căzură pe trupul de pe podeaua ascensorului și mai că îi săriră din orbite. Un urlet asurzitor îi țâșni din gâtlej imediat, iar Ana-Maria, înspăimântată de comportamentul ieșit din comun al prietenei sale, se dădu un pas în spate. Cu toate acestea, tot își înclină capul pentru a putea privi dincolo de Liza. O secundă mai târziu, Ana-Maria se sprijini de perete. Picioarele îi tremurau și orice urmă de culoare îi părăsise chipul. Tânăra femeie urmări cu privirea paharul de cafea ce îi căzuse din mână și care se vărsase pe podeaua din hol. Sandvișul îl urma îndeaproape. Ana-Maria nici măcar nu își dăduse seama că scăpase tot ce avea în mâini, dar, de fapt, nu își mai simțea degetele deloc. Liza continuă să urle, gata să doboare clădirea, iar cei doi agenți de securitate care se ocupau cu paza clădirii și se aflau la biroul de la recepție din holul de intrare, alergară spre ele să vadă ce s-a întâmplat. Cel mai în vârstă trecu în fugă pe lângă Ana-Maria, iar ochii lui o analizară într-o fracțiune de secundă. Celălalt individ, mai tânăr, îl urmă agitat, deși părea destul de pregătit să acționeze. Mai întâi ochii le poposiră pe Liza, care continua să urle ca o nebună. Are plămâni buni, individa aceasta, nu glumă, reflectă agentul de securitate mai în vârstă și își scutură capul. Când privi dincolo de ea, iar ochii îi căzură pe bărbatul de pe podea, în maxilar îi jucă un mușchi, iar ochii i se înăspriră. Mda, numai bună nu este ziua asta de lucru, se gândi el necăjit. —Vino cu mine, spuse bărbatul cu blândețe, apucând-o pe Liza de mână și conducând-o afară din lift. Sună la poliție, aruncă el peste umăr către colegul său mai tânăr. Le voi conduce pe domnișoare în salonul de odihnă. Blochează liftul și nu lăsa pe nimeni să se apropie ca să arunce vreo privire, îl avertiză el pe om, cu un ton ce denota multă încredere în sine. De parcă aș avea eu mai multă experiență decât are amărâtul ăsta, reflectă vârstnicul cu dispreț și își scutură din nou capul cu dezgust. Era adevărat că lucrase ca agent de securitate mai mult de cincisprezece ani, dar, în fond, acum era prima dată când se lovea de o astfel de situație. Spera din toată inima să nu mai aibă parte de o a doua ocazie de acest gen. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate serialele acelea cu crime, reflectă el în timp ce le conducea pe cele două femei spre salonul de odihnă. CAPITOLUL DOIAlex Pop pătrunse în clădire cu pași mari. Omul își înfundase mâinile în buzunarele de la haină, iar o pălărie gri îi umbrea fruntea și ochii. Bărbatul se opri în mijlocul holului, iar sprâncenele i se arcuiră sus pe frunte de uimire. Biroul de recepție părea să fie părăsit, în ciuda unei sonerii de telefon care străpungea tăcerea prelung. Omul privi în jur câteva clipe, iar apoi își aplecă capul spre dreapta pentru că i se păruse că a zărit ceva mișcare undeva deasupra treptelor ce duceau spre barierele rotative. Pop nu se înșelase. În zona unde erau lifturile, se găseau trei indivizi ce păreau de la pază. Aceștia discutau între ei cu voci coborâte și gesticulau de zor. Brusc, ușa de la un lift de pe partea dreaptă se deschise, iar un grup de cinci persoane ieși din cabină. Curiozitatea îi măcină și încercară să vadă dincolo de cei trei bărbați ce blocau drumul spre liftul din spate. —Circulați, oameni buni, îi îndemnă agentul de securitate mai vârstnic, iar mai apoi, gesticulă pentru a-i îndemna să-și continue drumul spre ieșire. Nu este nimic interesant de văzut aici, sublinie el, aruncându-le o privire urâtă. Cu oarecare ezitare, oamenii se îndreptară alene spre turnichet, șoptind între ei. După aceea, trecură pe lângă Pop și îl măsurară și pe acesta nedumeriți. Un surâs se ivi pe buzele lui Pop. Omul știuse că prezența sa în clădire va ridica unele sprâncene. Marea parte a oamenilor care lucrau în astfel de companii se îmbrăcau în blugi și adidași, în timp ce lui îi plăcea să se afișeze, în mod obișnuit, în pantaloni negri, haină și un pardesiu sau trenci. Mai mult decât atât, pălăria sa de fetru moale îi îndemna pe oameni să comenteze mai mereu, însă lui Pop nu prea îi păsa de opinia acestora. Pop era un bărbat nonconformist. Trecuse destul de multă vreme de când nu-și mai aplecase urechea la ceea ce spuneau oamenii despre el. Prefera să se simtă confortabil în propria sa piele și să arate lumii o anumită imagine. În fond, dacă ceilalți nu apreciau felul lui de a se îmbrăca și de a se comporta, nu era deloc treaba lui. El se îmbrăca astfel sau în costumul lui de piele atunci când își călărea motocicleta. De data aceasta, fusese obligat să vină direct de la tribunal, iar judecătorii nu îi apreciau defel pe comisarii care arătau ca un șef de gang. În mod obișnuit, se încruntau atunci când le cădeau ochii pe asemenea specimene. Pop se dădu la o parte pentru a permite grupului de oameni să iasă din clădire, iar apoi se îndreptă și el spre turnichete. -Înțeleg că ați avea nevoie de poliție, se adresă el agenților de securitate pe un ton sec. Oamenii se întoarseră spre el imediat și îl măsurară cu expresii diferite pe chip. Pop doar se mulțumi să își arcuiască sprânceana dreaptă și își aplecă capul pe o parte interogativ, invitându-i să îi confirme sau să îi infirme spusele. —Iar tu ești? replică cel mai vârstnic dintre agenții de securitate după ce îl măsură fără niciun fel de ocoliș pe bărbatul cu pălăria caraghioasă. —Poliția, replică Pop pe un ton la obiect. Sau mai bine spus, o parte din ea, se corectă el însuși. Ceilalți sunt și ei pe drum încoace, mai adăugă omul, aruncând o privire fugară la ceasul de la mână. De fapt, avusese un avans pentru că ceilalți fuseseră reținuți. Experții criminaliști fuseseră chemați la un alt caz mai devreme, iar medicul legist îl informase că se găsea chiar în mijlocul executării unei autopsii și putea să ajungă la fața locului numai după vreo treizeci sau patruzeci de minute. —Înțeleg, murmură agentul de securitate, deși nu părea prea convins de cuvintele lui Pop. Ai vreun act de identitate ceva? îl întrebă omul, nedorind să îi permită oricărui individ curios să arunce o privire la scena crimei. Chiar se întrebă dacă tipul nu era cumva vreun reporter. În zilele noastre, nu știi niciodată ce vor mai inventa doar ca să poată pune mâna pe un subiect, reflectă bărbatul. Pop se uită la el chiorâș, dar apoi își scoase legitimația din buzunarul de la haină și i-o arătă bărbatului, care i-o cercetă cu mare grijă. —Da, sunteți de la poliție, recunoscu mai apoi bătrânul, nu fără oarecare uluire. Geo, du-te și dă-i drumul omului să treacă, își flutură el mâna spre unul dintre agenții mai tineri. Duceți-vă acolo, domnule, îi indică el lui Pop, arătând spre biroul de recepție unde Geo deja alergase în grabă și ridicase bariera pentru a-i permite polițistului să pătrundă în zona securizată a clădirii. Pop nu își grăbi defel pașii pentru a ajunge la recepție. Nu vedea care ar fi fost rațiunea să se grăbească tocmai atunci pentru că oricum nu putea face nimic înainte să apară medicul legist și echipa de criminalistică. Avea suficient timp să-și arunce privirea la cadavru. Trecu pe lângă paznicul mai tânăr și îi citi numele de pe ecusonul de la haină. Încă un Popescu, reflectă el. Orașul acesta este suprapopulat de Popești, Ionești, Popi și Georgești, trase el concluzia. I-ar fi surâs și lui să nu se piardă în marea de anonimitate a popularului Pop, dar soarta dictase ca lucrurile să stea altfel. Pop dădu din cap spre tânărul Popescu cu gravitate. Este necesar să păstrezi o anumite demnitate în timpul exercitării profesiunii, se gândi el, deși el, unul, nu dădea nici măcar o ceapă degerată pe astfel de lucruri. Cu toate acestea, încă își mai amintea mustrarea comisarului-șef despre lipsa lui de profesionalism în anumite situații. Aparent, zâmbetele nu sunt permise în timpul exercitării funcțiunii, omule, așa că regret, dar nu pot să mă arăt prea prietenos față de tine, i se adresă Pop tânărul agent de securitate în gând. Polițistul nu era un om prea vorbăreț cu cei din jur. Altfel, în gând, ducea conversații lungi cu sine însuși și cu oamenii din jur. Pop se îndreptă alene spre ceilalți doi agenți de securitate care nu părăsiseră încă zona cu lifturile. —Dacă ar fi să mă iau după felul cum v-ați poziționat aici, aș putea trage concluzia că victima se găsește într-unul dintre lifturi, spuse el. —Da, domnule, chiar aici, îi indică agentul de securitate mai vârstnic liftul în chestiune cu un semn. Pop aprobă cu o mișcare a capului, iar ochii îi fugiră la ecusonul omului. Polițistul din el nu îi permitea să interacționeze cu oameni necunoscuți. Din nou am avut dreptate, mustăci el. Și acesta este un alt Georgescu, trase el concluzia după ce citi numele omului. —Domnul Georgescu, presupun, îi întinse el mâna omului. Nu cred că înseamnă că sunt prea prietenos dacă îi strâng mâna, se gândi el, evaluând chipul omului în același timp. Sau cel puțin așa sper, se corectă el singur. După o scurtă ezitare, bătrânul îi strânse mâna polițistului. Ochii i se rotunjiseră din cauză că nu se așteptase ca omul să facă așa ceva. Inspectorul părea prea detașat pentru a demonstra o asemenea politețe. —Da, domnule, eu sunt Georgescu, spuse omul, iar apoi privi cu tâlc spre ecusonul de pe pieptul său. —Eu sunt inspectorul de poliție Alex Pop, se prezentă ofițerul. Acum, hai, să aruncăm o privire la cadavru. Aveți vreo idee ce s-a întâmplat? întrebă el. —Nu prea, replică Georgescu. Știm numai că două tinere au vrut să intre în lift și au găsit cadavrul. Au urlat de mai să dărâme clădirea, iar noi ne-am repezit să vedem ce li s-a întâmplat și l-am găsit pe omul acesta așa, arătă bătrânul spre trupul care zăcea pe podea. Toate gustările pe care le avusese Liza în mână se împrăștiaseră pe jos, iar balta lăsată de cafeaua Anei-Maria flirta cu marginea podelei de la cabina liftului. Ochii lui Pop trecură peste mâncarea risipită, iar apoi peste cadavrul care zăcea pe podeaua pătată a liftului. Cursese sânge din plin, semn clar că probabil fusese lovită o arteră. Sângele deja se coagulase pe suprafața lemnoasă. Victima părea destul de tânără, poate nici măcar de treizeci și cinci de ani. Fusese un bărbat zdravăn, cu o claie de păr des și întunecat. Ochii i se lărgiseră ca urmare a șocului trăit, iar Pop se gândi că fie bărbatul a fost luat prin surprindere, fie acesta își cunoștea călăul. Inspectorul de poliție privi prin jur, dar nu reuși să localizeze arma crimei. Dacă nu a ajuns sub victimă, atunci a luat-o ucigașul cu el, conchise el. Îl mâncau degetele să caute pe sub cadavru, dar, din păcate, nu putea s-o facă. De fapt, până ce nu apărea medicul legist, el unul nu putea face nimic și era acolo pe post de marionetă, aruncând priviri în jur și pretinzând că era foarte ocupat și în procesul unor deducții foarte importante. —Ai spus ceva despre niște femei, își întoarse el ochii spre Georgescu, arcuindu-și sprânceana dreaptă interogativ. —Oh, da, într-adevăr. Cele două tinere care l-au găsit aici, dădu din cap agentul de securitate cu sfătoșenie. Doreau să se întoarcă la etajul lor și, când ușile de la lift s-au deschis, priveliștea le-a șocat. Toată mâncarea și cafeaua de pe podea le aparțin, se gândi el să menționeze. —Pot înțelege de ce erau șocate, replică Pop. Cu toate acestea, unde se găsesc ele acum? întrebă el. —Oh, sunt în biroul din spate. Mă gândisem să le separ, dar una dintre ele era extrem de șocată și am avut nevoie de cealaltă femeie ca să o calmeze pentru că devenise isterică. Am așa sentimentul că, de fapt, o cunoștea destul de bine pe victimă. Nu erau numai colegi. Ambele femei păreau să îl cunoască. În fond, se pare că lucrează pe același etaj. Pop aprobă cu o aplecare a capului și deschise gura dorind să le ceară să îl conducă în biroul din spate, dar nu mai avu timp să o facă. Foarte aproape de ușa de la intrare se auziră sirene și toată lumea își întoarse capetele într-acolo. CAPITOLUL TREISirenele nu reprezentau ceva neobișnuit în acea zonă. Cu cel puțin patru spitale în vecinătate, toată ziua răsunau sirene, indiferent de timpul zilei sau al nopții. Oamenii fie învățau să trăiască cu ele, fie se mutau pur și simplu.
Echipa de criminalistică își făcu drum în clădire prima, urmată de medicul legist și de procuror, care discutau între ei pe voci coborâte, având grijă să nu le audă nimeni din jur cuvintele. Când procurorul dădu cu ochii de Alex Pop, un zâmbet i se ivi pe buze. Pop devenise deja un caracter foarte bine cunoscut în cadrul forțelor de poliție ale capitalei și nu numai ca urmare a carierei sale controversate. Omul avea o multitudine de idiosincrazii, iar atitudinile și acțiunile lui extreme reușeau să-i ridice părul pe cap comisarului său șef. Puține erau cazurile în care omul să nu facă ceva ieșit din comun. Un lup singuratic, Alex Pop nu socializa cu nimeni în fapt. Fiind un tip rezervat, nu legase relații cu niciunul dintre colegii săi, iar aceștia nu știau cum își petrecea inspectorul timpul în afara orelor de program, deși oamenii avansau în mod regulat tot felul de ipoteze hazardate. În ciuda vieții lui personale de sihastru, marea parte a oamenilor îl plăceau destul de mult, iar medicul legist și procurorul făceau parte din acel grup. Inspectorul dovedea un simț al dreptății ascuțit și o etică de muncă sănătoasă, ceea ce îi determina pe colegii săi fie să îl admire, fie să le displacă prezența lui cu strășnicie. Indiferent față de aceste manifestări, omul nu părea să dea o ceapă degerată pe faptul că, datorită personalității lui, personalul de la inspectoratul general se împărțise în două tabere. El se mulțumea să își ducă zilele fără să risipească nici măcar o clipă ca să cugete la ceea ce șușoteau ceilalți în spatele lui. Când îi zări pe cei doi bărbați, Alex Pop ezită preț de o secundă, dar mai apoi decise să le iasă în întâmpinare. Păși spre ei, privindu-i atât pe medicul legist, cât și pe procuror cu un ochi critic. De fapt, ambii bărbați, mai în vârstă cu cel puțin zece ani decât Pop, reprezentaseră întotdeauna un model de urmat pentru acesta. Inspectorul auzise de mai multe cazuri dificile pe care cei doi le rezolvaseră în compania comisarului-șef al lui Pop, George Baranga, ba chiar le cercetase faptele. Procurorul, Paul Burada, un bărbat trecut bine de patruzeci de ani, își purta chelia cu mândrie. Bărbatul își rădea capul și refuza cu îndărătnicie să se alăture hoardelor de bărbați care încercau să-și acopere scalpurile cu șuvițe mai lungi de păr. Știa că cea mai ușoară adiere a vântului i le-ar fi zburat pe loc, iar el putea trăi foarte bine și fără să se simtă ridicol. Fiind fost boxer, mușchii lui Burada îi întindeau hainele bine, iar ori de câte ori făcea o mișcare mai bruscă, inima oamenilor se chircea de frică. Nu puțini erau cei care se așteptau ca hainele sau pantalonii lui să plesnească la cusături. Ochii lui de un verde ca al măslinelor îi trădau perspicacitatea, precum și faptul că văzuse destule lucruri de-a lungul vieții sale și mult prea puține mai puteau să îl surprindă. Toată lumea știa că Burada și medicul legist, Victor Dănilă, împărtășeau o prietenie de lungă durată. Se cunoscuseră în școala primară, iar relația dintre ei reușise să treacă testul timpului. Amândoi arătau o indiferență totală față de impresia pe care le-o lăsau oamenilor din jur. Aceasta nu însemna însă că nu observaseră zâmbetele reținute ce apăreau pe chipurile oamenilor atunci când aceștia îi zăreau împreună. Medicul legist poseda o claie de păr cârlionțat sur și nu puțini îl invidiau din cauza aceasta. Și totuși, mereu arăta ca un pat nefăcut, de parcă nu ar fi avut niciodată timpul să își treacă pieptănul prin cârlionții rebeli. Burada îl depășea mult în înălțime pe Dănilă și cântărea cu cel puțin șaptezeci și cinci de kilograme mai mult decât el. Erau destui cei care își aminteau ce spusese un glumeț o dată: „În caz că apare vreun pericol, Burada ar putea să-l ia pe Dănilă sub braț cu ușurință și să fugă cu el ca să caute un adăpost." —Un nou caz, hmm, observă procurorul, strângându-i mâna inspectorului. Pop se mulțumi să-l aprobe cu o mișcare a capului, iar apoi îi strânse și medicului legist mâna. —Ia-o înainte și arată-ne drumul, fecior, îl invită Dănilă cu un semn al mâinii. —Știm ce s-a întâmplat aici? interveni și Burada, întorcându-se pe călcâie și urmându-i pe Dănilă și Pop spre biroul de la recepție pentru a putea trece spre zona lifturilor. —Deocamdată nu. Numai ce am văzut cadavrul și, în afară de faptul că este mult sânge, nu am văzut prea multe, să fiu sincer. Nu am vrut să perturb scena crimei înainte ca să fi venit echipa de la criminalistică și medicul legist, mărturisi Pop ridicând din umeri cu nonșalanță. —Te-ai gândit bine, flăcău, îl plesni medicul legist peste umăr, iar un surâs i se aciui la colțurile gurii. Hai să aruncăm o privire atunci, o porni el înainte, conducând haita cu pașii hotărâți ai unui om care își știa meseria. De fapt, inspectorul întotdeauna admirase siguranța de sine a doctorului și, de aceea, se străduise deseori să i-o copieze. Alex Pop și procurorul îl urmară pe doctor la câțiva pași în spate, nedorind să-l încurce. Agenții de securitate se dădură și ei la o parte, intimidați de postura bărbatului mai scund. Vreo doi dintre ei chiar șterseră zidul din spatele lor. —Sunt prea mulți oameni pe aici, spuse Dănilă pe un ton aspru. Sunt convins că ne vom descurca foarte bine și dacă ar rămâne numai unul dintre voi, îi informă el pe agenții de securitate. Probabil că aveți și alte lucruri de făcut, își încheie el discursul cu sarcasm evident în voce. Bărbatul era faimos pentru mai multe lucruri, dar, din nefericire, tactul nu era unul dintre ele. Agenții de securitate înghițiră în sec cu greutate, dar îl aprobară cu o aplecare a capului și părăsiră zona. Numai cel mai vârstnic dintre ei rămase, iar ochii săi îi urmăriră mișcările doctorului cu atenție, ca și cum s-ar fi temut că bărbatul ar fi vrut să fure ceva. Brusc, Georgescu dezvoltase o antipatie puternică față de doctor și îl supraveghea cu interes, doar, doar o găsi ceva ce i-ar fi putut reproșa mai apoi. Până la urmă, eu sunt șeful aici, se mustră singur pentru timiditatea sa inițială. Medicul legist nu se mai obosi să-i citească expresia omului. Rareori îi păsa de ce gândeau oamenii pe care îi întâlnea. Bărbatul se opri mai întâi în fața liftului, iar ochii săi atenți trecură în revistă scena cu foarte mare grijă. Pupilele urmăriră direcția de curgere a jetului de sânge, precum și petele împroșcate de pe peretele lateral al cabinei liftului. După aceea, ochii i se perindară peste chipul victimei, de la expresia șocată din ochii deschiși ai acesteia și până la grimasa înghețată care îi curbase colțurile gurii în jos. Medicul legist își scutură capul ca un cunoscător. Nu se îndoia defel că omul avusese șocul vieții sale atunci când făcuse cunoștință cu lama ascuțită pe care o mână puternică i-o înfipsese cu sălbăticie în partea de jos a abdomenului. Dănilă nu se grăbi să înceapă o examinare mai în amănunt. Burada și Pop așteptau cu răbdare în spatele lui, fiind conștienți că doctorul avea propriile sale obiceiuri când venea vorba de astfel de examinări. Georgescu se încruntă, iar sprâncenele stufoase i se adunară pe frunte. Ce naiba face? Se gândește cumva să învie mortul doar uitându-se fix la el? reflectă el cu sarcasm. Neștiind pe unde călătoreau gândurile omului, într-un sfârșit, Dănilă își puse geanta medicală pe podea și o deschise, scoțând o pereche de mănuși din ea. După aceea, se ghemui alături de cadavru și își începu examinarea directă a acestuia. Tăcerea era atât de densă încât se impregnase în aer. Brusc, ușile unui lift se deschiseră cu un sunet, iar Georgescu mai că-și ieși din piele. Atenția sa era atât de concentrată pe gesturile măsurate ale doctorului că omul aproape că se pierduse în spațiu. Bărbatul își mușcă buza de jos pentru a-și reprima un țipăt, iar după aceea se uită în jur cu vinovăție. Burada rânji cu un aer atotștiutor și îl împunse pe Pop cu cotul fără să-i pese că putea fi văzut. Pop se mulțumi doar să ridice din umeri și să-și scuture capul, însă, cu toate acestea, agentul de securitate tot se înroși. —Nu cred că mai aveți nevoie de mine pe aici, mormăi omul fără să se adreseze cuiva anume. Am și alte lucruri de făcut. Cele două femei care au găsit cadavrul sunt în biroul din spate cu unul dintre oamenii mei, se gândi el să menționeze, arătând în direcția ușii dinspre scări. —Mulțumesc, îi răspunse Pop pe un ton liniștit. Vom vorbi și cu ele într-un minut, mai adăugă el și îi mulțumi omului cu o aplecare din cap. Georgescu plecă bodogănind, iar rânjetul lui Burada crescu și mai mult. Nu auzea cuvintele omului, dar avea suficientă imaginație ca să știe că agentul de securitate nu exprima gânduri prea calde vizavi de ei. —Individul a fost terminat cu o lovitură la splină, trase medicul legist concluzia. Lama a dat peste o arteră, după cum puteți vedea din jetul de sânge care a ajuns în colțul acela al liftului. Îmi imaginez că și ucigașul a fost stropit, de asemenea, considerând spațiul acesta gol în urma lăsată de sânge, le arătă doctorul. Ar fi interesant de aflat cum a reușit să dispară. Ar fi trebuit să fie văzut cel puțin de agenții de securitate dacă ar fi plecat pe calea aceea, arătă el spre turnichete. O persoană acoperită de sânge ar fi atras privirile tuturor, afirmă bărbatul cu convingere. —Voi verifica să văd ce măsuri de securitate au fost luate pentru accesul la etajele de mai sus, spuse Pop pe un ton liniștit. Și bineînțeles, voi verifica și dacă mai există altă cale pentru a părăsi clădirea, se grăbi el să adauge când procurorul dori să intervină. Într-adevăr, Burada tocmai dorise să le atragă atenția că ar mai fi putut exista o altă ieșire. Acum omul se mulțumi numai să dea din cap, încântat de procesul de raționare al inspectorului. —Poate că ar trebui să îi verifici și pe agenții de securitate, nu putu să-și țină gura închisă Dănilă, intervenind în discuție cu malițiozitate. Cine știe, poate că au avut vreo înțelegere cu criminalul, adăugă el, făcându-i cu ochiul lui Burada. —Mă îndoiesc de asta, își scutură Alex Pop capul, fără să simtă niciun fel de reținere în a-l contrazice pe doctor. Inspectorul îl respecta pe om, dar avea senzația că acum doctorul doar îl lua peste picior. Teoria aceea suna prea fantasmagoric pentru a-și pierde timpul să se gândească la ea. Metropola poate să fi cunoscut unul sau două cazuri de conspirații criminale de-a lungul ultimelor câteva decade, dar polițistului îi venea greu să îl plaseze pe Georgescu, agentul de securitate mai în vârstă, în postura de complice. Tipul arăta mai degrabă ca un bărbat care îți număra cu nerăbdare anii pe care îi mai avea de muncit înainte de a se putea pensiona și a-și putea umple zilele numai cu creșterea roșiilor sau verzei. În ciuda nerăbdării evidente a bătrânului să-și ia locul în lume ca pensionar, Pop tot nu putea crede că Georgescu ar fi fost capabil să pretindă că nu a văzut o crimă. Omul poate că ar fi închis ochii dacă cineva ar fi părăsit clădirea cu o rolă de hârtie igienică ascunsă într-o pungă, dar o crimă era mult prea departe de așa ceva. Buzele lui Dănilă zvâcniră cu amuzament. Așa cum se așteptase, Pop nu pricepuse că el pur și simplu glumise cu el. Băiatul prea ia totul literar, mustăci medicul legist și îndesă mănușile în punga întinsă de unul dintre experții criminaliști. —Ei bine, nu mai ai nevoie de mine aici, fecior, îl plesni el pe Pop peste umăr. Am o întâlnire fierbinte cu doamna Dănilă. Am hotărât să luăm prânzul împreună și nici nu îți poți imagina cât de vocală poate deveni soția mea dacă sunt în întârziere, menționă el, aruncând o privire la ceasul de la mână. Și de data aceasta, cu siguranță sunt voi întârzia, își scutură el capul cu regret. Eh, îmi voi înghiți prânzul cu ghionturi, ridică doctorul din umeri cu resemnare. Și cu toate acestea, omul nu înțelegea cum de era posibil ca jumătatea lui să nu fi priceput rigorile muncii sale după atât de mulți ani. Soția lui era o femeie încăpățânată, însă era totuși destul de inteligentă pentru a înțelege lucruri chiar mai complexe decât acesta. —Sunt convins că Alex este destul de capabil să se ocupe de investigația de aici de unul singur, spuse Burada, privind fără șovăire direct în ochii bărbatului mai tânăr. Alex Pop aprobă dând din cap serios, iar procurorul surâse. —Atunci plec și eu, spuse bărbatul. Îl voi anunța pe șeful tău că ți-am dat mână liberă în ceea ce privește audierile. Mă pui la curent cu tot ce afli mâine dimineață, adăugă procurorul și îi strânse mâna inspectorului, luându-și la revedere. Dănilă și Burada plecară împreună, iar Pop îi urmări cu ochi circumspecți. Își amintea bine comentariul pe care comisarul-șef îl făcuse la încheierea ultimului său caz și se aștepta ca procurorul să se întoarcă în orice clipă. Comisarul-șef își ieșise din țâțâni când aflase că Pop rezolvase cazul infiltrându-se într-o bandă și pozând drept membru aspirant. Înainte de aceasta, inspectorul trecuse și prin mai multe sesiuni de beții cumplite cu vreo doi dintre membrii bandei. Problema a fost că inspectorul nu ceruse niciun fel de autorizație să facă acel lucru și, implicit, nu avusese niciun fel de susținere din umbră. Dacă i s-ar fi întâmplat ceva, nimeni nu ar fi știut nimic până ce ar fi fost prea târziu ca să mai poată fi ajutat. George Baranga, comisarul-șef al lui Pop, reprezenta chintesența tactului și aproape că niciodată nu admonesta vreun subaltern în prezența altor oameni. Cu toate acestea, la vremea aceea, omul fusese furios ca un taur scos din țâțâni și își făcuse comentariile chiar în fața ochilor amuzați ai lui Burada. Lui Pop îi venea greu să creadă că procurorul uitase acele comentarii. Din acel moment, se presupunea că Pop nu mai avea voie să conducă o investigație de unul singur. Baranga decretase că ofițerul trebuia să aibă o umbră tot timpul atunci când era implicat în desfășurarea unei anchete. Când Burada opri un taxi și plecă, ochii lui Pop se umplură de uluire. Se așteptase ca procurorul să se întoarcă în clădire după ce ar fi schimbat câteva cuvinte cu doctorul. Pop ridică din umeri și își aruncă ochii spre experții criminaliști care își începuseră treaba. După aceea, se întoarse și îl căută din ochi pe Georgescu la biroul de la recepție, dar bătrânul nu era nicăieri. Geo era cel care se ocupa de recepție, iar ochii îi erau lipiți cu o concentrare intensă de ecranele monitoarelor. Pop consideră că omul ar fi trebuit lăudat pentru dedicația sa. Tânărul nu dădea nici cea mai mică atenție activității roiului de tehnicieni criminaliști, care patrulau prin hol. În realitate, nu era suficient spațiu în lift pentru toți, așa că, în mare parte, aceștia se găseau acolo doar ca să ofere un spectacol de forță impresionant. Când inspectorul se apropie de agentul de securitate și ochii îi căzură pe monitoare, sprâncenele îi zvâcniră în sus. Numai unul dintre monitoare arăta imaginea unor coridoare, dar, evident, ochii agentului numai pe acela nu poposeau. Obiectul atenției acestuia era monitorul pe care rula un film de acțiune, în care juca un Bruce Lee contemporan, al cărui nume Pop nu fusese niciodată curios să îl afle. Ofițerul își scutură capul, iar apoi se interesă: —Unde sunt cele două femei care au găsit cadavrul? Spre mâhnirea lui, nu primi niciun răspuns. Acțiunea filmului îl prinsese pe Geo strâns în gheare, iar pupilele omului nu se vădeau capabile să părăsească ecranul. Pop își scutură capul, iar apoi ciocăni în masă. —Este careva pe-acasă? lătră el, iar tânărul mai că sări de un metru în sus. —Ce e?... Ce e?... Care e problema? reuși Geo să bombăne după ce se bâlbâi câteva secunde. Sprâncenele i se adunaseră pe frunte, dar numai după ceva vreme își aduse aminte să oprească filmul. —Martorele? Unde sunt, omule? îl privi ofițerul urât pe agentul de securitate. —Acolo, în biroul din spate, arătă omul cu degetul spre o ușă de pe partea dreaptă a coridorului ce se deschidea în spatele lui. Mai aveți nevoie de altceva? spuse el printre dinți, ochii lui alunecând spre monitor. Pop oftă în sinea sa. Dacă așa priveau monitoarele și când a avut loc crima, nu este de mirare că un criminal stropit de sânge s-a făcut pur și simplu nevăzut, reflectă bărbatul cu amărăciune. Scuturându-și capul cu necaz, o porni spre biroul pe care i-l indicase Geo. Când ajunse la ușă, hohotele de plâns ce veneau din interiorul biroului îi făcură inima să se chircească. Ofițerul mai că se întoarse să plece, dar, din nefericire, aceea nu era o opțiune valabilă. Oftă profund, își adună curajul și ciocăni scurt la ușă. După aceea, pătrunse în încăpere. Priveliștea din fața ochilor nu îl făcu prea fericit.  CAPITOLUL ISoneria unui telefon mobil destrămă liniștea nopții, trezindu-l din somn pe McNamara. Bărbatul se înfurie cumplit și, frecându-și ochii cu degetele, își mormăi frustrarea. Aceea era prima noapte întreagă pe care avea ocazia să o petreacă în patul lui Bryony. Nici măcar nu-i trecuse prin gând că cineva l-ar fi putut deranja, chiar dacă în trecut se bucurase ori de câte ori se întâmpla așa ceva. În general, bărbatul era în stare să dispară din patul unei femei mai rapid decât o vulpe hăituită de câini. Și totuși, în ciuda acestui fapt, acum nu mai simțea acel impuls, iar acest lucru chiar îl surprinse. Aparent, lucrurile se schimbaseră sau poate că el era cel care se schimbase. McNamara nu știa cu siguranță, dar oricum, nu încerca nici cea mai mică dorință să reflecteze prea mult asupra comportamentului său nefiresc. În fond, se temea să afle care era, de fapt, adevărul. Bryony murmură ceva în somn, dar bărbatul nu îi înțelese cuvintele. Simți trupul cald al femeii lipit de el îi aduse un surâs pe buze și ceva îl împinse să se aplece și să-i sărute acesteia creștetul capului. Bryony dormea tolănită aproape pe jumătate peste el. Femeia își urcase un picior peste al lui, dar, în mod ciudat, nu se simțea încolțit din cauza poziției ei, așa cum se simțise în rarele ocazii când împărțise patul cu o femeie peste noapte. Dimpotrivă, McNamara se simțea satisfăcut. Bărbatul îi alintă spatele femeii cu vârfurile degetelor și o sărută din nou. — Răspunde o dată la nenorocitul acela de telefon, Artair, îi porunci ea, strecurând cuvintele printre dinții strânși, iar vorbele ei îi readuseră aminte de ce era el treaz la acea oră din noapte. Omul simți impulsul de a-i răspunde Da, să trăiți, iar cuvintele aproape că îi zburară de pe buze, dar McNamara le opri la timp. Un surâs și mai larg îi apăru în colțurile gurii. Bărbatul se îndoia că femeia i-ar fi apreciat ironia, iar în ultimele zile cam simțise el mânia lui Bryony pe propria lui piele ori de câte ori o provoca. Femeia spunea întotdeauna ceea ce gândea, nefiindu-i teamă că i-ar fi stârnit iritarea, iar bărbatul își învățase deja lecția până atunci. Nici măcar încruntăturile lui faimoase nu păreau să aibă darul de o intimida, ceea ce chiar îi stârnise acestuia uluirea. Omul putuse întotdeauna conta pe o încruntătură zdravănă atunci când dorea să facă pe careva să i se supună. McNamara o înlănțui pe femeie strâns lângă el cu brațul său stâng și, întinzându-se, aprinse lumina pentru a-și lua telefonul mobil pe care îl lăsase pe noptieră cu câteva ore în urmă. Răspunse la apel cu o voce dură, destul de aspră pentru a-și îngheța interlocutorul până la oase. — McNamara. Inspectorul Șef își aruncă rapid ochii spre ceas și își dădu seama că dormise numai vreo două ore, iar surâsul său satisfăcut se metamorfoză într-o grimasă. Acum înțelegea el supărarea lui Bryony mai bine, mai ales că deja o ținuse trează mai mult de jumătate de noapte. — Îmi cer scuze că vă deranjez, șeful, se auzi vocea apologetică a lui Mike pe linie. Din păcate, avem o problemă, domnule, aici, în Newington, pe Salisbury Road. Știți, în apropiere de Salisbury Arms, omul continuă cu o vagă ezitare în voce. Detectivul nu știa niciodată cum va reacționa McNamara când unul dintre inspectori îl suna în timpul nopții. În cea mai mare parte a timpului, Inspectorul Șef s-ar fi bucurat de apelul lor, dar în ultima vreme, lucrurile păreau să se fi schimbat cumva. Mike ar fi preferat ca altcineva să-i fi telefonat lui McNamara, dar, din nefericire, nimeni nu era disponibil în afară de el. El o rugase pe Jo să îl sune, iar ea îl refuzase deja. — Ce fel de problemă? îl întrebă McNamara pe același ton aspru. McNamara nu era omul care să se poarte cu mănuși cu nimeni, iar Mike nu făcea excepție de la regulă, chiar dacă Inspectorul Șef îl considera ca fiind unul dintre cei mai buni detectivi ai Diviziei de Crime Speciale. — Ei bine, poliția a fost chemată la o scenă care părea să fie o sinucidere banală, începu Mike să-i explice, dar apoi se opri din nou, reticent să își continue relatarea. — Și… McNamara îl îmboldi să-și continue explicația, iar nerăbdarea i se strecură în voce. — Ofițerii în uniformă au crezut că este o sinucidere, șefule, și nu au tratat scena cu prea multă grijă, oftă Mike profund. În apărarea lor, chiar arată ca sinucidere, știți. Oricine ar fi putut fi indus în eroare, presupun... Nu că o sinucidere le-ar fi garantat o oarecare lejeritate în tratarea scenei... Ar fi trebuit să știe mai bine, în fond... Oricum, domnule, apoi au venit medicul legist și experții criminaliști… spuse Mike și se opri din nou. — Chiar trebuie să te implor pentru fiecare amărâtă de propoziție, Mike? se răsti McNamara, glasul lui mustind de sarcasm. Inspectorul Șef deja se săturase de ezitările detectivului. Mai mult decât atât, simțea și degetele lui Bryony bătând darabana cu nerăbdare pe pieptul lui așa că nu-și dorea decât să încheie acea conversație cât mai repede cu putință. — Nu, domnule. Desigur că nu, domnule, se grăbi Mike să-l asigure. Imediat după aceea, începu să vorbească pe cât de repede posibil. — Când a venit medicul legist, acesta a declarat că nu era sinucidere. Pare să fie sută la sută convins, iar dacă el spune așa, atunci așa este. Îl știți doar pe David Stewart. Când acesta a declarat că avem, de fapt, o crimă, vă imaginați cam ce s-a întâmplat, spuse Mike. McNamara intui supărarea lui Mike din tonul vocii sale. — De ce? întrebă McNamara vexat. — După cum am mai spus, oamenii nu prea au dat mare atenție la scenă înainte ca doctorul să elimine posibilitatea unei sinucideri. Acum toți țipă unul la altul... Este o ceartă dată naibii acolo, domnule, explică Mike. Am încercat să calmez apele dar… până la urmă a trebuit să ies din apartament pentru a putea să vă dau telefon. Nu-mi auzeam nici propriile mele gânduri acolo, înăuntru, mărturisi el cu amărăciune. Un apel telefonic ar fi fost imposibil. — Înțeleg, concluzionă McNamara și își închise ochii cu resemnare. Va trebui să vin la locul crimei din câte înțeleg. Trimite-mi coordonatele, ordonă el, iar apoi deconectă convorbirea nepoliticos, fără să mai aștepte replica lui Mike. McNamara nu mai simțea aceeași nerăbdare pe care o resimțea în trecut ori de câte ori era chemat la locul unei omucideri. Ar fi preferat să rămână alături de Bryony și să continue să împartă patul cu ea. Cu toate acestea, aceea nu era o opțiune valabilă pentru el în acel moment. Acel fir al gândirii îl luă prin surprindere și îl uimi, dar McNamara nu pierdu timpul să își analizeze reacția sa neobișnuită. Nu dorea să sape prea adânc pentru a vedea despre ce era vorba, chiar dacă răspunsul se găsea chiar sub nasul său. Erau anumite lucruri pe care prefera să nu le știe. Palma sa aspră mângâie părul blond roșcat al lui Bryony cu tandrețe, iar femeia își ridică capul de pe pieptul lui. Îl privi adânc în ochi cu înțelegere. Și totuși, el remarcă și o urmă de regret înnotând în ochii ei de un albastru închis. Ea îi murmură: — Nu-ți fă griji pentru mine, Artair. Știu că trebuie să pleci. Atunci când decisese să se implice într-o relație cu el, femeia făcuse acea alegere cu ochii larg deschiși. Știuse că McNamara era detectiv și nu avea o slujbă obișnuită cu un program fix de la nouă la cinci. De aceea, chiar de la început, își promisese ei însăși să nu intervină și să nu devină o povară pentru el. Bărbatul avea destule pe cap și nu mai avea nevoie și de o prietenă care l-ar fi cicălit constant în legătură cu plecările și absențele lui sau care s-ar fi plâns de munca lui. Degetele ei îi alintară pieptul, iar el opri imediat mișcarea mâinii ei rătăcitoare. Bărbatul era conștient că trebuia să se îmbrace și să părăsească casa lui Bryony, iar degetele ei mângâietoare făceau totul mult mai dificil pentru el. Îi făceau să-i încolțească gânduri nerezonabile în minte. Bărbatul o privi și el și îi răspunse: — Da, trebuie. Dar mi-ar fi plăcut să nu fiu obligat să plec. Femeia citi în ochii lui că îi spunea adevărul, dar ea deja știa lucrul acesta. McNamara nu era omul care să îndulcească pilula, ci mereu zicea ceea ce gândea. Bărbatul putea fi descris în orice fel, dar nu ca fiind un bărbat cu mult tact. Bărbatul îi sărută tandru buzele și coborî din pat. Își adună mai întâi lucrurile pe care le lăsase pe noptieră în seara precedentă, iar apoi își strânse și hainele. După ce stinse lumina, se îndreptă spre baie, pentru a face un duș înainte de plecare. Nu dorea să-i mai deranjeze somnul femeii atunci când va pleca. O ținuse trează mult timp după ora ei obișnuită de somn, iar el știa că și Bryony trebuia să meargă la muncă de dimineață. — Culcă-te, îi spuse el pe un ton poruncitor, întorcându-și capul spre ea înainte de a intra în baie. Lumina lunii pătrundea printre draperiile ușor despărțite și reliefa silueta femeii întinse în pat. — Te voi vedea după-masă, îi promise el, iar apoi închise ușa de la sala de baie în urma sa. Ha! Nu cred, se încruntă Bryony în întuneric, holbându-se spre ușa care tocmai se închisese în urma lui. Chiar dacă mai era încă pe jumătate adormită, se dădu și ea jos din pat. Nu se mai obosi să aprindă lumina pentru că își amintea că lăsase un tricou larg pe fotoliu cu o zi înainte, așa că se îndreptă direct spre el. Femeia se împiedică și își lovi degetele de la picioare în fotoliul care se găsea într-un con de umbră, dar cu toate acestea, găsi tricoul și îl trase peste cap cu mișcări rapide. În mod obișnuit, ea nu răspundea la ordine prea bine, mai ales când acele ordine contraziceau ceea ce simțea ea. Artair ar fi trebuit să mă cunoască mai bine până acum, mormăi ea cu iritare. Mai apoi, desculță, Bryony se îndreptă înspre bucătărie, coborând cu pași înceți scările și sprijinindu-se greoi cu mâna de balustradă. În mod normal, ar fi avut nevoie de mai mult de două ore de somn pentru a se simți umană din nou. Căscă și își frecă fața viguros pentru a se trezi, dar, cu toate acestea, ceața ce îi inundase creierul nu dădea nici un semn că ar fi avut vreo intenție să se risipească. În ciuda somnolenței și ușoarei amețeli, tot avea de gând să-i pregătească bărbatului niște cafea și un sandviș. Dacă omul credea că ea îl va lăsa să meargă la muncă fără a-i pregăti un mic dejun acolo, atunci va vedea curând cât de mult se înșela în presupunerile lui. Bryony era clădită dintr-o stofă mult mai zdravănă decât atât. *** Când ieși din baie, McNamara nu observă că femeia nu se mai găsea întinsă în pat. Complet îmbrăcat și gata de plecare, ezită în fața ușii de la dormitor câteva momente, dar dorința lui de a o mai atinge încă o dată îndepărtă orice altă considerație. Știa că ar fi trebuit să o lase să doarmă, dar nu putea pur și simplu să plece. Își promise să-i sărute doar creștetul capului, fără să o deranjeze mai mult decât atât. Bărbatul se îndreptă cu pași furișați spre pat și se aplecă să o sărute pe Bryony numai pentru a descoperi că femeia nu se mai găsea acolo. Acum acest lucru chiar îl surprinse. Se îndreptă și își puse mâinile pe șolduri, apoi se încruntă și își scutură capul. Se părea că Bryony era mult mai încăpățânată decât crezuse el inițial. Bărbatul ridică din umeri și părăsi camera, îndreptându-se spre scările pe care apoi le coborî cu pași zgomotoși. După cum se aștepta, o găsi pe femeie în bucătărie. Aceasta părea ocupată să așeze masa cu cești de cafea și o farfurie umplută cu sandvișuri făcute la grătar. Își scutură din nou capul, dar în același timp, simți cum i se încălzește inima la gândul că femeia depusese atât de mult efort pentru el. Bryony se întoarse spre el când pașii lui o avertizară că acesta a intrat în bucătărie. Se măsurară unul pe celălalt în tăcere timp de câteva momente, deși Bryony se aștepta ca el să înceapă să protesteze împotriva acțiunilor ei în orice clipă. Artair o privi cu ochi indescifrabili, nesigur de ce ar fi trebuit să spună. Nu i se întâmpla tot timpul ca o femeie să se obosească pentru el într-atât de mult încât să-i pregătească micul dejun, mai ales dacă nu ar fi dormit suficient înainte. Se gândi să-i mulțumească, dar nu consideră că un simplu mulțumesc ar fi acoperit tot ceea ce gândea sau simțea, așa că păstră tăcerea. Tăcerea se întinse până ce Bryony hotărî că a fost mai mult decât suficient. În tăcere, cu un gest, îi indică bărbatului să se așeze la masă, invitându-l astfel să-și ia micul dejun, iar Artair îi acceptă invitația fără să spună nici un cuvânt. Oricum, omul tot nu ar fi știut ce să îi spună. Nu mai avusese ocazia să trăiască nici un fel de experiență similară, așa că nu avea de unde extrage niciun fel de informații, iar după cum îi funcționa mintea în acel moment, nu se părea că ar fi reușit să se gândească la ceva cât de cât folositor. Mintea i se golise pur și simplu, fiind copleșită de uluire. Femeia i se alătură la masă și amândoi sorbiră din cafea într-o tăcere prietenoasă, chiar dacă el nu înțelegea de ce Bryony bea și ea cafea. Știa că, în scurt timp, femeia se va duce înapoi în pat ca să doarmă, dar se abținu să-i pună vreo întrebare. McNamara mușcă dintr-unul din sandvișurile fierbinți, privind-o pe Bryony pe furiș. Tot nu putea trece peste faptul că femeia se obosise atât de mult pentru el. CAPITOLUL DOI Strigătele ajunseră la urechile lui McNamara imediat ce acesta coborî din mașină. Ochii îi trecură rapid peste ferestrele luminate ale clădirilor înconjurătoare, iar mai apoi peste oamenii adunați în fața clădirii unde i se spusese că se găsea scena crimei. Acei oameni păreau mult prea animați pentru acea oră din noapte și discutau între ei zgomotos. Când păși pe trotuar, aceștia îl priviră pieziș, dar nimeni nu îndrăzni să-l abordeze. Atitudinea lui neprietenoasă nu invita pe nimeni să îl salute sau să îi pună vreo întrebare. McNamara tocmai pătrunsese în scara imobilului când un strigăt furios mai puternic străpunse noaptea. Ochii i se îngustară amenințător și își strânse în pumni mîinile pe care și le înfundase în buzunare mai devreme din cauza vântului înghețat ce șuiera pe lângă el. Bărbatul ardea de nerăbdare să ajungă la etajul clădirii și să-i spună acelei adunături de găini cotcodăcitoare exact ce gândea. Indivizii strigau din toți bojocii, fără să le pese defel că cineva i-ar fi auzit sau că ar fi trezit întrebări neplăcute în mințile oamenilor din cauza comportamentului lor complet neprofesional. Acum înțelegea McNamara de ce se adunaseră atât de mulți oameni jos în stradă, chiar dacă nu erau decât orele mici ale dimineții. Se îndoia că ar fi putut cineva dormi cu toată acea comoție în clădire. Când ajunse pe palier, ochii îi căzură pe Jo și Mike. Aceștia se sprijineau de perete resemnați, cu capetele apropiate. Își șopteau ceva, dar sunetul vocilor lor era înnecat de toate strigătele care se scurgeau dintr-un apartament de pe palier. — Ce se întâmplă înăuntru? îi întrebă el pe un ton dur, arătând cu bărbia spre apartamentul unde avea loc toată tevatura. Ambii detectivi tresăriră auzindu-i cuvintele și se îndreptară imediat. Jo păși spre McNamara cu curaj pentru ca să îi explice ce se întâmpla. — Băieții din echipa criminalistică au un meci de urlete cu ofițerii de la patrulă, domnule. Încruntarea de pe chipul lui McNamara se adânci și mai mult. El sperase ca aceștia să fi terminat cu scandalul până atunci pentru că el, unul, nu avea nici un chef să facă pe arbitrul, mai ales că îi lipseau aptitudinile necesare pentru așa ceva. Inspectorul Șef își coborî capul cu iritare și și-l scutură mânios. După aceea, fără să le mai adreseze vreun cuvânt, trecu pe lângă cei doi detectivi, care îl priveau temători, și intră în apartament. Maxilarul inspectorului era încordat, iar ochii îi fulgerau. Inspectorul Șef intenționa să-i ia la trei păzește pe toți cei ce să găseau înăuntru pentru atitudinea lor neprofesională. Jo și Mike îl urmară, dar păstrară o oarecare distanță de el. Nu simțeau că le-ar prii să se afle prea aproape de centrul exploziei și astfel să se ardă și ei. Oamenii adunați în grup în micul apartament erau atât de concentrați să se certe unul cu celălalt încât nici măcar nu remarcară că DCI (Detectivul Inspector Șef) sosise, iar detectivul își strânse buzele de neplăcere. Ochii acestuia trecu peste ei, iar o lucire metalică apăru în pupilele lui. Inspectorul Șef era tocmai pe punctul de a se implica și el în scandal când ochii îi căzură pe David Stewart, medicul legist. Acesta părea să își fi încheiat examinarea cadavrului și își strânsese deja lucrurile. Stewart își lăsase geanta medicală pe podea ca să își pună haina pe el. După ce și-a luat geanta, s-a îndreptat și a început să discute despre transportul corpului la morgă cu cei doi tehnicieni ai morgii. Când legistul își aruncă privirea peste capetele acestora, îl observă pe McNamara. DCI privea direct spre el, fără să acorde nici cea mai mică atenție scandalului care încă mai continua. Dar doctorul îl cunoștea pe Inspectorul Șef bine, așa că simți o vagă compasiune pentru ceilalți indivizi din încăpere. Știa că acestora le vor arde urechile până la finalul întâlnirii lor cu McNamara, dar, în fond, și-o făcuseră singuri cu mâna lor. Medicul îi făcu semn cu mâna Inspectorului Șef, invitându-l să avanseze și să discute cu el. Ochii mânioși ai DCI mai trecură încă o dată peste grupul de oameni care se ciondăneau zgomotos, iar apoi, ridicând din umeri cu nepăsare, se îndreptă spre medicul legist. McNamara ajunsese la concluzia că va avea destul timp să intervină în acea discuție animată mai târziu. Scandalul deja trezise întreaga stradă, iar el știa că nu mai conta prea mult dacă ar mai fi continuat câteva minute. Cu toate acestea, pașii lui hotărâți și apăsați prin odaie atraseră, într-un final, ochii oamenilor. Unul câte unul, aceștia se opriră din țipat și începură să-l privească pe DCI cu oarecare teamă. Părea evident că nu se gândiseră că acesta își va face apariția la fața locului pentru că altfel s-ar fi comportat cu totul altfel. — Hei, David, care este verdictul? îl întrebă McNamara pe medicul legist, satisfăcut că acum domnea tăcerea în încăpere, astfel putând și el să-și audă atât gândurile cât și vocea. — McNamara, îl salută David Stewart cu o mișcare a capului, pentru ca mai apoi să îi strângă mâna inspectorului. Este crimă, nu mai încape nici o îndoială, spuse el, arătând cu bărbia spre sala de baie. Flăcăul a fost ținut cu forța până ce i-au tăiat venele. Se pot observa vânătăile ce dovedesc acest lucru atât pe brațele cât și pe bustul lui. Inițial l-au amețit cu o lovitură în falcă din ceea ce am văzut. De altfel, poți vedea și tu însuți, acum că ești aici. Nu mă gândisem că ai fost chemat, omul recunoscu, conducându-l pe inspectorul șef spre baie. Și nici ei nu s-au gândit, pentru că altfel ar fi oprit tot haosul acesta mai curând, reflectă el. — Mai mult de un ucigaș? întrebă McNamara, trecând peste ultimele cuvinte ale doctorului și arătând spre corpul din cada de baie. Medicul legist ridică din umeri. — Aceasta chiar nu-ți pot afirma acum. Probabil că nici măcar după autopsie nu o să fiu capabil să determin acest lucru. Și orice alte indicii ai fi putut găsi... se opri el cu mâhnire în mijlocul propoziției, ridicându-și mâinile cu palmele întoarse în sus. — Înțeleg, dădu McNamara din cap. Când crezi că vei termina autopsia? întrebă el, deschizându-și nasturii de la haină pentru că avea senzația că se afla într-un furnal și nu putea respira cu ușurință în apartament. — Azi am prins schimbul de noapte, așa că o voi începe imediat ce transport cadavrul la morgă. Din fericire pentru tine, nu mai am alte autopsii pe lista mea pe moment, doctorul îi surâse. Mai apoi le făcu semn tehnicienilor să-și facă treaba după ce McNamara ar fi terminat de analizat corpul. Doctorul o porni spre ușă, încheiându-și nasturii de la haină. — Vorbim mai încolo, flăcău, îi spuse el detectivului cu același surâs răutăcios pe buze. Știa că DCI va fi ocupat să medieze argumentul dintre oamenii săi, iar doctorul nu îl invidia de fel. Nu îi invidia nici pe ceilalți, pentru că îl știa el bine pe Inspectorul Șef. Mânia lui McNamara era bine cunoscută în secția de poliție și probabil că zvonurile despre aceasta făcuseră deja înconjurul altor secții, de asemenea. De fapt, medicul legist știa cu certitudine că anumite zvonuri circulaseră pentru că luase parte la o conferință în urmă cu câteva săptămâni, iar un coleg din Insula Skye îl întrebase cu uimire despre DCI. McNamara deja devenise faimos în forța de poliție scoțiană. Acesta era cel mai tânăr detectiv inspector care reușise să devină DCI în forțele de ordine scoțiene și era renumit pentru câteva lucruri, printre care cea mai înaltă rată de arestări făcute de un detectiv și așteptările ridicate pe care le avea acesta de la subordonații săi. Dar, cu toate acestea, nimeni nu ar fi îndrăznit să spună că omul cerea mai mult de la alții decât de la sine însuși. McNamara dădu din mână spre medicul legist, iar apoi își întoarse din nou atenția spre cadavrul din cada de baie. Remarcă tinerețea bărbatului ale cărui încheieturi fuseseră tăiate cu sălbăticie și își scutură capul cu mâhnire. Flăcăul era probabil student, dată fiind localizarea apartamentului, și nu avea mai mult de optsprezece ani. Inspectorul Șef luă notă de faptul că victima era dezbrăcată și își puse întrebarea dacă aceasta își scosese hainele de bună voie. Părea posibil ca omul să fi fost ajutat să se dezbrace pentru că nu se vedea că ar fi avut intenția să facă baie. Nu exista nici măcar o picătură de apă în cadă. Și cu toate acestea, flăcăului nu i-ar fi stricat o baie. Părul tânărului bărbat atârna în dezordine în jurul chipului său și era clar că nu folosise săpun sau șampon de mai bine de o săptămână dacă nu mai mult. Aparent, igiena nu prea se regăsea pe lista sa de priorități. Ochii tânărului rămăseseră deschiși, iar pupilele îi invadaseră albastrul irișilor, ca și cum ar fi suferit un șoc chiar înainte de a-și fi dat răsuflarea. McNamara nu avea nici o îndoială că moartea sa prematură reprezentase o lovitură serioasă pentru tânărul bărbat. Privirea lui McNamara zăbovi pe chipul flăcăului, observând lângă gura sa o vânătaie mare, cam de mărimea unui pumn, precum și tăietura de pe buza sa inferioară, unde încă se puteau observa urme de sânge. Detectivul își scutură capul cu mâhnire pentru că nu putea pricepe cum de le scăpaseră toate acele semne ofițerilor de patrulă. Măcar sângele din colțul gurii tot ar fi trebuit să le trezească unele întrebări în minte. Când cineva își tăia venele, nu se observa nici un fel de sânge în jurul gurii. După aceea se întoarse spre tehnicienii de la morgă și le făcu semn să pună cadavrul în sac pentru ca să îl ia de acolo. Așteptă până ce aceștia părăsiră încăperea cu cadavrul învelit în plastic, iar apoi, în sfârșit, se întoarse spre oamenii săi, care deja îl priveau cu diverse grade de teamă. — Vrea careva să mă lumineze și pe mine în legătură cu ce s-a întâmplat aici și de ce ați simțit nevoia să treziți întregul cartier cu urletele voastre? îi întrebă el pe un glas voit blând. Tonul său nu prosti pe nimeni însă. Ochii săi aspri îi fulgerau de mânie, iar buzele i se strânseseră într-o linie subțire. Acela era un semn clar că detectivul era mai mult decât furios din cauza comportamentului lor. Steven Gilchrist, șeful echipei criminalistice, își drese vocea și făcu un pas în față. — Este destul de simplu, domnule, își începu el explicația pe un ton tăios. Când am ajuns aici, am aflat că băieții în uniformă nu au avut grijă să păstreze scena crimei neatinsă. După cum vedeți, sunt patru ofițeri și au călcat peste tot, tună el când ajunse la finalul discursului său. Nici nu știu dacă mai există vreo dovadă pe care am putea-o folosi pentru a face un caz, adăugă el cu mânie în voce și își desfăcu brațele ca și cum ar fi și renunțat să mai încerce. — Înțeleg, observă McNamara și privi pieziș spre ofițerii de patrulă. Aveți ceva de adăugat, feciori? se interesă el, iar sprâncenele i se ridicară pe frunte. Trei dintre cei patru bărbați nu îndrăzniră să-l privească în ochi, ci continuară să privească intens spre podeaua de lemn. Al patrulea îl privi drept în ochi pentru o clipă, iar apoi își întoarse privirea spre zidul din dreapta sa. Colțurile gurii i se curbară în sus, într-un rânjet trecător, ca și cum ar fi știut ceva de care ceilalți nu aveau habar. Inspectorul Șef luă notă de străluciurea de triumf din ochii bărbatului, chiar dacă aceasta durase doar o secundă, dar nu dădu nici un semn că ar fi observat ceva. Cu toate acestea, își făcu o notă mentală să-i cerceteze viața omului cu mai multă atenție. De asemenea, McNamara mai observă că ofițerul prezenta unele semne ce indicau că acesta că ar fi fost implicat într-o bătaie, la fel ca un altul dintre ceilalți trei, așa că se gândi să nu cumva să uite să îi întrebe despre vânătăile și tăieturile de pe chipul și mâinile lor. Inspectorul Șef îi cunoștea pe ofițerii de patrulă din vedere și după nume, dar niciodată nu crezuse că ar fi fost necesar să pună întrebări și să afle mai mult decât atât. Pe el îl interesase felul cum își făceau slujba și nimic altceva, dar acum consideră că atitudinea deosebită a ofițerului merita câteva momente din timpul său. Își aminti că numele acestuia era Bryce Fergusson și se hotărî să-i ceară lui James să arunce o privire în trecutul și activitățile lui. Unul dintre ceilalți ofițeri de patrulă, un bărbat roșu la față și mai îndesat, care părea să fi fost în jur de patruzeci de ani, răspunse pe un ton apologetic: — Am crezut că este sinucidere, domnule. — Și ce dacă? îl întrebă McNamara pe același ton blând care începuse deja să-i calce pe nervi pe toți cei din încăpere. Oamenii ar fi preferat ca Inspectorul Șef să strige la ei. Oricum, știau foarte bine că vor suferi urmările mâniei lui curând. McNamara nu era cunoscut pentru sufletul plin de compasiune și nici nu credea că ar trebui să-și ascundă dezamăgirea atunci când venea vorba despre oamenii din subordinea lui. — Ei bine…, ofițerul solid, Graham Fraser, încercă să găsească o explicație pentru comportamentul lor. Ochii lui căprui se întoarseră spre stânga și spre dreapta, căutând o sursă de inspirație pe undeva, în timp ce DCI așteptă cu răbdare, chiar dacă știau cu toții că răbdarea lui era doar de ochii lumii. Aflaseră ei cu mult timp în urmă că McNamara nu avea nici o noțiune despre ceea ce însemna paciența. Aceasta reprezenta un concept străin pentru Inspectorul Șef. Brusc, Fraser își dădu seama că nu avea nici un fel de explicație sau scuză. Indiferent dacă ar fi fost sinucidere sau nu, ei tot ar fi trebuit să păstreze scena intactă, iar la acel gând îi veni să-și dea palme. Nu era ca și cum ar fi fost un flăcău verde, abia ieșit de pe băncile școlii, așa că ar fi trebuit să știe mai bine ce era de făcut. Și cu toate acestea, urmase acțiunile colegilor săi fără nici un fel de întrebări. Ca și cum aș fi o nenorocită de oaie, la naiba! — Nu mai sunt alte scuze, atunci? trecu McNamara în revistă chipurile ofițerilor de patrulă. Nici unul nu îndrăzni să-l privească în ochi, nici măcar Fergusson, care acum, aparent, era mai interesat de motivul floral al tapetului de pe perete decât de subiectul pe care-l discutau. — Înțeleg, remarcă DCI din nou. A mai rămas ceva neatins? îi întrebă el pe un ton și mai aspru apoi. Tot Fraser îi răspunse la întrebare pentru că ceilalți păreau să-și fi înghițit limba. — Am intrat în baie, dar nu am atins cadavrul din cadă sau cada, domnule. Nu am pus mâna pe nici un obiect din baie. Desigur, dacă ar fi existat amprente plantare pe podeaua sălii de baie..., se opri el încruntându-se. Ofițerul privi fix spre podeaua de lemn pentru câteva clipe. Apoi, își ridică din nou privirea spre McNamara și continuă. — Problema este că am atins biroul de aici, arătă el cu capul spre masa pe care se găsea un laptop și spre cele două rafturi de cărți suspendate și aranjate cu grijă pe partea dreaptă a biroului. Am vrut să vedem dacă există vreo scrisoare care ar fi explicat sinuciderea… Și am găsit una, scrisă pe computer... Ecranul era încă aprins… Nu am atins rafturile de cărți, spuse el, iar acum își aplecă capul pentru a indica rafturile construite deasupra biroului. Și numai ce am trecut rapid prin bucătărie... Atâta tot, recunoscu el. Chipul îi devenise din ce în mai stacojiu pe măsură ce își prezenta raportul. McNamara mai așteptă câteva clipe să vadă dacă vreunul dintre ceilalți ofițeri mai dorea să adauge ceva. Când își dădu seama că nimeni nu era dornic să își aducă aportul la raportul lui Fraser, le ordonă pe un ton sever: — Puteți pleca cu toții acum. Mâine, înainte să vă începți tura, vă veți prezenta cu toții la biroul Sergentului pentru a-i da raportul. Acum mergeți și întrebați oamenii de afară dacă au văzut sau au auzit ceva în seara aceasta, iar apoi, sunteți liberi să vă întoarceți la secție și să scrieți un raport amănunțit privind tot ce ați făcut și de ce, bineînțeles, se gândi el să adauge, pentru că, în fond, ofițerii nu îi spuseseră încă ce îi determinase să se comporte atât de bizar. — Da, domnule, ofițerii răspunseră într-un glas și se întoarseră să plece. McNamara îi opri și îi întrebă pe Fergusson și Dunbar: — Voi doi de ce arătați atât de bătuți? Dunbar se codi, foindu-și picioarele pe loc, dar Fergusson răspunse imediat. — Am dat peste un grup de cinci oameni, domnule. Erau beți și au devenit agresivi. Din păcate, au fugit înainte să putem chema întăriri. Ceea ce vedeți este rezultatul altercației pe care am avut-o cu ei înainte să fugă, ridică ofițerul din umeri. — Înțeleg, spuse McNamara, deși se cam îndoia el că ofițerul îi spusese adevărul. Sunteți liberi, le spuse Inspectorul Șef. Cei patru ofițeri părăsiră apartamentul în grabă, sub ochii iscoditori ai lui McNamara, al cărui instinct îi trezise unele întrebări destul de supărătoare în minte. Fie avea niște oameni incompetenți în trupele din subordine, ceea ce nu prea îi venea să creadă pentru că lucrase cu ei în trecut și îi dovediseră că își cunoșteau meseria, sau altceva era la mijloc. Ceea ce citea în ceea ce se întâmplase, îi stârni furia și îi puse o lucire metalică în ochi. — Treceți la treabă, lătră el la Steven și, imediat după aceea, îi întoarse spatele pentru ca acesta să nu i se mai poată plânge. DCI știa că indiferent cât de mult s-ar fi plâns criminaliștii, lucrurile tot nu s-ar mai fi putut îndrepta. Ochii săi îi găsiră pe Jo și Mike în apropiere de ușa de la intrare și Inspectorul Șef le făcu semn să i se alăture lângă fereastră. Acesta dorea să obțină unele răspunsuri și nu ar fi dorit să deranjeze echipa criminalistă de la treaba lor. Cu toate acestea, nu putea nici să iasă afară pentru a discuta cu detectivii. Se îndoia că spectatorii își părăsiseră deja locurile din fața clădirii. Este uimitor cât de curioși au devenit oamenii în zilele acestea, reflectă el. — Deci, Jo, dă-mi un raport clar. Vreau să știu cum am fost informați de această crimă și despre ce s-a întâmplat după aceea, o invită el pe detectivă să vorbească atunci când cei doi ajunseră lângă el. — Da, domnule, dădu ea din cap, dar inima i se strânse cu teamă. Știa că, de obicei, îi mergea gura în legătură cu detalii neimportante, iar DCI nu părea să fie în toane prea bune în seara aceea, dornic să îi asculte toate digresiunile. Ar fi preferat ca Inspectorul Șef să-i fi cerut lui Mike să prezinte raportul. — Dispecerul a primit un apel în jur de două dimineața. Flăcăul care împarte apartamentul cu victima tocmai venise înapoi acasă și mai că a căzut peste cadavru în cada de baie. Luase la bord câteva băuturi – puțin mai multe decât numai câteva, după părerea mea, menționă ea, dar când observă că ochii lui McNamara s-au îngustat, se întoarse imediat la fapte. Puștiul nu s-a mai obosit să aprindă lumina, știți, și s-a dus direct în sala de baie, explică ea, fluturându-și mâna. Brusc, se opri, își îndreptă umerii și apoi, înclinându-și capul, reflectă pentru o clipă. După aceea remarcă: — Acest lucru este chiar ciudat, domnule. Puștiul a spus că nu era nici o lumină în baie și de aceea s-a împiedicat de papucii victimei și a căzut peste cadavru în cada de baie. Cămașa lui este pătătă cu sânge unde a atins una dintre încheieturile victimei. — Și a menționat acest lucru și ofițerilor de patrulă? o întrebă McNamara, iar gura i se strânse într-o linie aspră. — Așa cred, interveni Mike. Prima dată când am auzit despre acest lucru a fost de la ofițerii de patrulă. Noi am vorbit cu puștiul abia după aceea. Așa că da, este adevărat. La naiba, știau acest lucru, explică el pe un ton hotărât și dădu din cap pentru a își sublinia cuvintele. — Deci nimeni nu s-a întrebat de ce flăcăul a decis să se sinucidă pe întuneric? îi întrebă McNamara cu uimire. — Nu prea, ezită Jo să spună, dar când am întrebat exact acest lucru, unul dintre ofițerii de la patrulă a avansat ideea că flăcăul s-a sinucis când mai era încă lumină afară... Dar știți ce, eu totuși nu am văzut nici un fel de fereastră în sala de baie. Ar fi trebuit să aprindă lumina oricum, observă ea, iar o încruntare îi apăru între sprâncene. Iar medicul legist chiar a spus că totul s-a petrecut în timpul nopții, spuse ea, dând din cap. Mike îi aprobă cuvintele, iar apoi remarcă și el: — Cineva a făcut o greșeală, șefule. Au stins lumina înainte să fi părăsit apartamentul. Este posibil ca ucigașii să nu fi știut că flăcăul avea un coleg de apartament și nu locuia singur. Este de asemenea posibil ca ei să se fi temut că lumina ar fi atras atenția cuiva. Cred că intenția lor a fost ca să fie găsit corpul mai târziu, probabil într-o zi sau două. În mod sigur ar fi mirosit până atunci cu căldura asta din apartament. Din câte văd, victima ținea două radiatoare aprinse. Oricum, așa cum a menționat Jo deja, medicul legist a decretat că puștiul nu a murit decât cu două sau trei ore înainte să fi fost găsit de către prietenul său așa că... — Unde-i flăcăul acela? Colegul de apartament? întrebă McNamara pe un ton aspru. — Este cu James, într-una dintre mașinile de patrulă de jos, îi explică Jo. Bietul puști era speriat rău de tot. Încă mai se smiorcăia când am ajuns aici, iar nouă, lui Mike și mie, ne-a luat mai mult de jumătate de oră să ajungem în partea aceasta a orașului, recunoscu ea. Apartamentul lui Mike se găsea în Leith și numai traficul lejer din timpul nopții îi ajutase să ajungă pe Salisbury Road într-un timp atât de scurt. Jo spera ca McNamara să nu îi ceară să-i explice de ce i-a luat atât de mult timp să ajungă la fața locului. Inspectorul Șef știa că ea nu locuia atât de departe de Newington. Detectiva nu avea nici un chef să își expună activitățile ei extracuriculare cu Mike. — Eram convinși că va trebui să-l ducem la spital până la urmă, dar, din fericire, James, care a ajuns numai cu puțin înaintea noastră, a reușit să-l liniștească suficient și să-l ia cu el afară la mașinile de poliție. De fapt, acolo am și vorbit cu el puțin, își termină ea explicația și trase adânc aer în piept. — În regulă, Jo, voi vorbi cu el curând. Acum continuă. — Deci când am ajuns aici, medicul legist și echipa criminalistică ajunseseră deja. Nici după cinci minute de la sosirea noastră, medicul a declarat că nu era sinucidere, iar Steven a început să urle la ofițerii de patrulă. Se certau ei deja, înainte ca medicul legist să declare crima, dar după aceea... Ce a urmat, domnule... ați văzut și singur, ridică ea din umeri și gura i se strânse, nefiind în stare capabilă să găsească cuvintele potrivite pentru a-i explica Inspectorului Detectiv Șef tot ce se întâmplase. — Înțeleg, spuse McNamara, iar apoi începu să patruleze prin fața ferestrei, gâdindu-se la tot ce aflase de la detectivii săi. În regulă, Jo, se întoarse el spre detectivă. Voi doi rămâneți aici să monitorizați echipa criminalistică. De obicei, Steven este atent la detalii, dar în seara aceasta este prea furios și s-ar putea să nu gândească taman cum trebuie. Nu mai vreau nici un fel de greșeli. Mike, ține-ți ochii pe laptopul acela, îi indică cu degetul laptopul victimei de pe birou detectivului. Vreau ca unul din experții noștri să îi arunce o privire și să vadă dacă se găsește ceva acolo care să arunce vreo lumină asupra acestei încurcături. Întreabă-i dacă există vreo cale să determine cine a scris nota de sinucidere. Dacă există ceva specific care ar indica spre cineva sau ceva, ridică el din umeri, cu toate că se îndoia el că ar ieși ceva din chestia aceea. De asemenea, mai trebuie să vedem dacă există ceva care ne-ar indica motivul pentru această crimă. Nu se știe niciodată, mai spuse el, iar apoi se îndreptă spre ușa de la intrare. Sunt în continuare disponibil pe telefonul mobil dacă mai aveți nevoie de mine, se gândi DCI să menționeze. Nu era ca și cum ar mai fi putut să se întoarcă la Bryony, așa că acum nu-l mai deranjau intruziunile. Detectivii îl priviră părăsind apartamentul, iar apoi, se priviră unul pe celălalt. Mike oftă, iar apoi strigă: — Steven, dă-mi una din pungile acelea pe care le ai pentru probe. Trebuie să vâr laptopul ăsta de aici într-o pungă.  PARTEA 1Zăpada trosni sub tălpile de cauciuc al unor ghete, sunetul anunțând sosirea cuiva de după colț. Destul de curând, un cuplu de tineri, înlănțuiți unul de celălalt, păși pe strada prost luminată.
Bărbatul în jur de vreo treizeci de ani șoptea nimicuri dulci în urechile fetei, iar aceasta chicotea, flatată. Roșeața din obraji i se accentuă, iar ea își ridică ochii spre chipul lui pentru o clipă. După aceea, își ascunse fața în gulerul hainei lui, chicotind și mai mult. Un surâs ironic, dar trist, se ridică în colțul buzelor bărbatului. Nu era el prea sigur că făcuse o alegere bună pentru a-și petrece acea seară. Dar, în fond, deja investise destui bani în acea întâlnire, așa că decise să nu abandoneze cursa înainte de a fi marcat. Își aplecă fața peste cea a însoțitoarei sale, iar buzele lui îi găsiră gura rece. Nu îi păsă însă de aceasta. Nu se îndoia defel că ar fi fost capabil să o încălzească pe femeie curând dacă ar fi fost destul de convingător. Bărbatul își adânci sărutul fără să se oprească în loc. Tânăra femeie se întinse și se prinse de reverele hainei sale pentru a nu cădea pe trotuar. Brusc, bărbatul se împiedică de ceva în calea sa. Cu un icnet, țopăi înainte, luând și fata cu el. Abia reuși să își regăsească echilibrul, iar mai apoi, în ultima secundă o trase și pe femeie după el pentru a o îndrepta. Cel puțin chicotelile încetaseră, se gândi el cu amărăciune când observă că însoțitoarea sa nu se pute opri din gâfâit, fiind încă în șoc. — Ce s-a întâmplat, Brian? întrebă ea, apăsându-și mâna mică pe pieptul generos. — Să fiu al naibii dacă știu, îi răspunse bărbatul, iar o încruntare îi apăru între sprâncene. Cu întârziere, se gândi și el să se uite în spate pentru a vedea ce l-a determinat să își piardă echilibrul. O gheată singuratică zăcea pe caldarâm, doar parțial acoperită de zăpadă. Dând peste ea, Brian scuturase ceva din pudra albă. Bărbatul își strânse buzele într-un surâs uluit. — M-am împiedicat în chestia aceea de acolo, îi arătă el, aplecându-și capul spre obiectul vinovat care se găsea în mijlocul drumului. — Cine ar lăsa o gheată în drum? se miră tânăra femeie. Brian o privi de parcă ar fi văzut-o pentru prima dată. El spera ca femeia să nu aștepte vreun răspuns din partea lui. În fond, nimeni nu îi ceruse lui opinia înainte de a lăsa gheata aceea acolo. În ciuda acelei speranțe a sa, el observă în ochii ei că femeia se aștepta ca el să o lumineze în acea privință. Bărbatul își scutură capul ușor. Asta și merita dacă se gândea să vâneze pe teritoriul unei generații atât de departe în urma generației sale. — Hai să o luăm din loc, sugeră Brian. Probabil că ești deja înghețată, ghici el. Nu îi păsa lui prea mult de cat de bine îi era tinerei. Cu toate acestea, Brian își făcea griji pentru sănătatea sa mentală. Bărbatul simțea cu tărie că întâlnirea lor a atins de mult data de expirare. Nu mai părea prea important să ajungă să o aibă în pat pe acea femeie. El se temea că aceasta i-ar pune Dumnezeu știe ce întrebare idioată exact în momentul culminant, astfel distrugându-i orice stare de bine. Femeia țopăi spre el, provocând o altă clătinare a capului din partea lui Brian. Bărbatul se jură în gând să fie mai atent atunci când agăța femei în baruri. Femeia își petrecu brațul în jurul brațului lui și chicoti din nou. Acel sunet începuse să îl calce pe nervi, iar Brian scrâșni din dinți. Ar fi trebuit să vadă ce urma să se întâmple. Dar, în fond, nivelul zgomotului din bar îi astupase urechile și el nu își dăduse seama cât de înnebunitor era sunetul pe care îl scotea femeia. Brian se simți ușurat știind că, în curând, vor ajunge la locuința ei și acolo va putea să se descotorosească de ea, în sfârșit. Agățând-o în pub îi stricase planurile pentru acea noapte, dar el, unul, se putea adapta rapid conjuncturii. Va petrece, pur și simplu, o bună parte a nopții în fața televizorului și va spera că va avea mai mult noroc noaptea următoare. Femeia ciripea alături de el, agățându-se de el, chicotind când și când, și aplecându-se către el ori de câte ori avea senzația că atenția lui era în altă parte. Brian strânse din dinți, hotărât să supraviețuiască până ce vor ajunge la ea acasă, iar în tot acel timp, gândurile sale cutreierau cărări mai plăcute. Bărbatul făcea eforturi mari să nu înregistreze nici unul din cuvintele femeii. După câțiva pași, femeia își încleștă degetele pe brațul său și se aplecă spre el din nou. — Știi, spuse ea pe un ton seducător, cred că ne vom distra de minune în seara aceasta. Inima lui Brian se chirci, iar bărbatul decise să o informeze că el nu va urca cu ea în apartamentul ei atunci când vor ajunge la rezidenta sa. Deschise gura să pronunțe cuvintele, dar deodată, femeia se împiedică. Aceasta ar fi căzut rău de tot dacă el nu ar fi prins-o. O secundă mai târziu un strigăt ascuțit țâșni din gura ei. Temându-se că auzul lui nu va mai fi niciodată același, bărbatul o scutură pe femeie. — Ce Dumnezeu ai? o întrebă el pe un ton dur, neobservând că femeia tremura din toate încheieturile și părea gata să se desfacă în bucăți. Fata încercă să vorbească, dar nu reuși să articuleze nici măcar un sunet. Acest lucru îl ului. Doar cu câteva clipe mai devreme, aceasta fusese extrem de volubilă. După aceea, femeia arătă cu degetul în jos, undeva în stânga ei. Sătul, Brian urmări cu privirea degetul tremurător, iar privirea i se opri pe un cadavru ce zăcea de-a latul trotuarului. Bărbatul înghiți cu greutate când observă roșeața de pe zăpada ce acoperea chipul bărbatului. Brian calculă că acel cadavru stătuse acolo în stradă ceva vreme, din cauza zăpezii de pe el. ninsese aproape toată ziua, cu unele opriri. Ninsoarea încetase de-a binelea doar cu o jumătate de oră mai devreme. Preț de câteva momente, omul uită de unghiile ascuțite ale femeii care săpau în stofa hainei sale. Brian nu-și putea lua ochii de la ceea e se găsea în fața sa, iar gândurile i se răsuceau în minte. După câteva clipe lungi, îi atraseră atenția scâncetele femeii. Chipul acesteia era încrețit, iar ochii i se umflaseră deja. Tânăra trebuia să fie oriunde altundeva decât acolo. — Bine, spuse Brian pe un ton calm. Voi da telefon la poliție, iar mai apoi te conduc acasă, încercă el să o liniștească. — Dar nu te vor lăsa, scânci fata. Îți voi cere să stai aici, pe loc, spuse ea, trăgându-și nasul. Acum se gândește să își arate inteligența, gândi Brian cu exasperare. — Vom trece și peste asta când va veni timpul, o asigură el, mângâindu-i brațul. Oricum, nu putem lăsa persoana aceasta aici în felul acesta, continuă el arătând spre corpul de pe trotuar. Câteva secunde mai târziu, își regretă gestul. Femeia începu să plângă mai tare, iar el își dădu ochii peste cap de necaz. Cu toate acestea, își scoase telefonul din buzunarul hainei și formă 999. CONVERSAȚII CU REX, CÂINELE MEU |
RSS Feed