CAPITOLUL ZEROCu mâinile înfipte în buzunare, Dan intră în lift fluierând în surdină. Omul se simțea bine. Reușise să o agațe pe noua fată care tocmai începuse să lucreze pe etajul patru cu o săptămână în urmă și deja își aranjase o întâlnire cu ea. Are niște sâni grozavi, se gândi bărbatul, iar sprânceana sa stângă se ridică în semn de admirație. Și buzele acelea pline, își scutură el capul, de parcă nu i-ar fi venit să creadă, și înghiți în sec cu greutate. Tânăra era întruchiparea perfectă a tot ceea ce îi plăcea lui cel mai mult la o femeie, așa că abia aștepta să și-o vâre în așternut. De fapt, Dan nu făcea asta doar pentru a-și adăuga o nouă crestătură deasupra patului. Lui îi plăceau femeile cu adevărat, indiferent de ce culoarea părului sau ochilor lor. Bărbatul avea standarde ridicate doar în ceea ce privea mărimea bustului și buzelor lor. Ușile liftului glisară fără niciun fel de zgomot și se închiseră, iar după aceea, ascensorul își începu urcușul lent spre etajul șapte. Poți să te bazezi pe doar câteva lucruri în această viață, își scutură Dan capul cu necaz și își trecu degetele cu anxietate prin părul întunecat. Taxe, moarte și lifturi încete. La naiba, iar voi întârzia și îmi vor cere aștia capul în curând dacă tot mă întorc cu întârziere din pauză, reflectă el cu o încruntare pe chip, iar apoi își înfipse mâinile în buzunare din nou. Ultima întrevedere pe care o avusese cu supervizorul său nu mersese tocmai bine. Acesta îi ceruse să semneze o notificare formală. Acum, dacă ar fi întârziat din nou, Dan ar fi pierdut o oră din salariu, iar atunci când avea obligația să scoată la cină și să facă cinste mai multor femei frumoase, fiecare leuț din buzunar conta pentru el. Liftul încetini când ajunse la al treilea etaj, iar ușile se deschiseră cu un sunet discret. Dan se strâmbă pentru o secundă, dar după aceea afișă un zâmbet de circumstanță pe buze. Niciodată nu știi peste cine poți să dai, reflectă el cu înțelepciune. Nu se făcea să supere pe careva prostește numai pentru că îl plictisise liftul. Câteva secunde mai târziu, zâmbetul îi îngheță pe buze, iar mâinile i se strânseră în pumni. CAPITOLUL UNU—Haide, Liza, pesemne că glumești, fată, replică Ana-Maria zgomotos, iar mai apoi izbucni în râs, aruncându-i o privire piezișă prietenei sale. Chiar nu pot să cred că Dan a făcut într-adevăr așa ceva. Ce naiba? Și-a pierdut mințile cu totul? Ana-Maria echilibră paharul de hârtie umplut cu cafea și sandvișul într-o mână iar după aceea, cu un deget de la cealaltă mână, apăsă butonul pentru a chema liftul. O șuviță de păr castaniu deschis îi gâdilă fața și și-o împinse nervoasă pe după ureche. Ochii ei migdalați sclipeau de curiozitate și o măsurară pe Liza din nou. Colega ei era destul de bine cunoscută pentru talentul ei de a înfrumuseța lucrurile, în fond. —Pe bune, sunt serioasă, dădu Liza din cap. Vreau să spun că nu am fost de față sau ceva asemănător, dar a fost Dana și se jură că spune adevărul, îi spuse roșcata cu sinceritate, iar apoi ochii ei se întoarseră din nou la luminile de pe panoul liftului. Obosită să care toate lucrurile pe care le avea în mână, Liza se sprijini de zidul de lângă lift. Ce naiba m-a împins să mă ofer să cumpăr mâncare pentru încă alți cinci oameni? se mustră tânăra pe sine însăși. —Nu-mi vine să cred, își scutură cu uluială Ana-Maria capul. Știam eu că omul e puțin dus cu sorcova, dar chestia asta chiar depășește orice închipuire. Pe bune? Chiar și-a scos hainele în mijlocul clubului? —Îhî, poți să crezi că a făcut-o. Desigur, în acel moment de fapt dansa pe o masă, dădu Liza din cap și aruncă o privire la lifturile din jur pentru a vedea dacă se mișca vreunul. Dacă aș număra toate minutele pe care le-am petrecut în fața ușilor închise ale acestor lifturi, probabil că aș descoperi că mi-am risipit cel puțin zece procente din viață nefăcând altceva decât să urmăresc nenorocitele acestea de luminițe, oftă ea în sinea sa. —Dar nu pot crede că haidamacii de la bar nu au reacționat deloc la o chestie de acest gen, își scutură capul Ana-Maria râzând. —Au reacționat, evident, îi replică Liza. Vezi tu, de data aceasta, Dan a întins coarda prea mult așa că i-au interzis accesul în club de acum înainte. Pentru totdeauna. —Cred că acesta este al patrulea club care îi interzice intrarea deja, își înclină Ana-Maria capul întrebător. —Nu pot spune că am ținut socoteala, ridică Liza din umeri. Nu este ca și cum mi-ar păsa prea mult de ce i se întâmplă lui Dan, doar știi, adăugă ea pe un ton aspru. Ba îți pasă, și încă destul de mult, se gândi Ana-Maria cu răutate. Știa că Liza fusese implicată într-o relație cu Dan, ba chiar pentru ceva vreme. Cei doi ieșiseră împreună preț de câteva săptămâni, dar bărbatul nu părea să se mai gândească la Liza defel acum. De fapt, lui Dan îi plăcea diversitatea în materie de femei. Ana-Maria lucra împreună cu el în același loc de mai bine de trei ani deja, iar până atunci, avusese ocazia să îl vadă cu câte o altă femeie la fiecare lună sau la două luni cel mult. Liza făcuse o greșală când înfiripase o relație cu el, dar, evident, nutrise speranța că ar putea să-l schimbe. O greșeală frecventă printre femeie, din ceea ce am putut vedea până acum, reflectă Ana-Maria, ridicând din umeri cu indiferență. De fapt și ea făcuse acea greșeală în trecut și spera să-și fi învățat lecția ți să nu o mai repete. —În sfârșit, vine liftul, observă Liza și oftă de ușurare când luminița liftului clipi. Ușile se deschiseră și tânăra femeie se îndreptă spre intrarea în lift. Ochii îi căzură pe trupul de pe podeaua ascensorului și mai că îi săriră din orbite. Un urlet asurzitor îi țâșni din gâtlej imediat, iar Ana-Maria, înspăimântată de comportamentul ieșit din comun al prietenei sale, se dădu un pas în spate. Cu toate acestea, tot își înclină capul pentru a putea privi dincolo de Liza. O secundă mai târziu, Ana-Maria se sprijini de perete. Picioarele îi tremurau și orice urmă de culoare îi părăsise chipul. Tânăra femeie urmări cu privirea paharul de cafea ce îi căzuse din mână și care se vărsase pe podeaua din hol. Sandvișul îl urma îndeaproape. Ana-Maria nici măcar nu își dăduse seama că scăpase tot ce avea în mâini, dar, de fapt, nu își mai simțea degetele deloc. Liza continuă să urle, gata să doboare clădirea, iar cei doi agenți de securitate care se ocupau cu paza clădirii și se aflau la biroul de la recepție din holul de intrare, alergară spre ele să vadă ce s-a întâmplat. Cel mai în vârstă trecu în fugă pe lângă Ana-Maria, iar ochii lui o analizară într-o fracțiune de secundă. Celălalt individ, mai tânăr, îl urmă agitat, deși părea destul de pregătit să acționeze. Mai întâi ochii le poposiră pe Liza, care continua să urle ca o nebună. Are plămâni buni, individa aceasta, nu glumă, reflectă agentul de securitate mai în vârstă și își scutură capul. Când privi dincolo de ea, iar ochii îi căzură pe bărbatul de pe podea, în maxilar îi jucă un mușchi, iar ochii i se înăspriră. Mda, numai bună nu este ziua asta de lucru, se gândi el necăjit. —Vino cu mine, spuse bărbatul cu blândețe, apucând-o pe Liza de mână și conducând-o afară din lift. Sună la poliție, aruncă el peste umăr către colegul său mai tânăr. Le voi conduce pe domnișoare în salonul de odihnă. Blochează liftul și nu lăsa pe nimeni să se apropie ca să arunce vreo privire, îl avertiză el pe om, cu un ton ce denota multă încredere în sine. De parcă aș avea eu mai multă experiență decât are amărâtul ăsta, reflectă vârstnicul cu dispreț și își scutură din nou capul cu dezgust. Era adevărat că lucrase ca agent de securitate mai mult de cincisprezece ani, dar, în fond, acum era prima dată când se lovea de o astfel de situație. Spera din toată inima să nu mai aibă parte de o a doua ocazie de acest gen. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate serialele acelea cu crime, reflectă el în timp ce le conducea pe cele două femei spre salonul de odihnă. CAPITOLUL DOIAlex Pop pătrunse în clădire cu pași mari. Omul își înfundase mâinile în buzunarele de la haină, iar o pălărie gri îi umbrea fruntea și ochii. Bărbatul se opri în mijlocul holului, iar sprâncenele i se arcuiră sus pe frunte de uimire. Biroul de recepție părea să fie părăsit, în ciuda unei sonerii de telefon care străpungea tăcerea prelung. Omul privi în jur câteva clipe, iar apoi își aplecă capul spre dreapta pentru că i se păruse că a zărit ceva mișcare undeva deasupra treptelor ce duceau spre barierele rotative. Pop nu se înșelase. În zona unde erau lifturile, se găseau trei indivizi ce păreau de la pază. Aceștia discutau între ei cu voci coborâte și gesticulau de zor. Brusc, ușa de la un lift de pe partea dreaptă se deschise, iar un grup de cinci persoane ieși din cabină. Curiozitatea îi măcină și încercară să vadă dincolo de cei trei bărbați ce blocau drumul spre liftul din spate. —Circulați, oameni buni, îi îndemnă agentul de securitate mai vârstnic, iar mai apoi, gesticulă pentru a-i îndemna să-și continue drumul spre ieșire. Nu este nimic interesant de văzut aici, sublinie el, aruncându-le o privire urâtă. Cu oarecare ezitare, oamenii se îndreptară alene spre turnichet, șoptind între ei. După aceea, trecură pe lângă Pop și îl măsurară și pe acesta nedumeriți. Un surâs se ivi pe buzele lui Pop. Omul știuse că prezența sa în clădire va ridica unele sprâncene. Marea parte a oamenilor care lucrau în astfel de companii se îmbrăcau în blugi și adidași, în timp ce lui îi plăcea să se afișeze, în mod obișnuit, în pantaloni negri, haină și un pardesiu sau trenci. Mai mult decât atât, pălăria sa de fetru moale îi îndemna pe oameni să comenteze mai mereu, însă lui Pop nu prea îi păsa de opinia acestora. Pop era un bărbat nonconformist. Trecuse destul de multă vreme de când nu-și mai aplecase urechea la ceea ce spuneau oamenii despre el. Prefera să se simtă confortabil în propria sa piele și să arate lumii o anumită imagine. În fond, dacă ceilalți nu apreciau felul lui de a se îmbrăca și de a se comporta, nu era deloc treaba lui. El se îmbrăca astfel sau în costumul lui de piele atunci când își călărea motocicleta. De data aceasta, fusese obligat să vină direct de la tribunal, iar judecătorii nu îi apreciau defel pe comisarii care arătau ca un șef de gang. În mod obișnuit, se încruntau atunci când le cădeau ochii pe asemenea specimene. Pop se dădu la o parte pentru a permite grupului de oameni să iasă din clădire, iar apoi se îndreptă și el spre turnichete. -Înțeleg că ați avea nevoie de poliție, se adresă el agenților de securitate pe un ton sec. Oamenii se întoarseră spre el imediat și îl măsurară cu expresii diferite pe chip. Pop doar se mulțumi să își arcuiască sprânceana dreaptă și își aplecă capul pe o parte interogativ, invitându-i să îi confirme sau să îi infirme spusele. —Iar tu ești? replică cel mai vârstnic dintre agenții de securitate după ce îl măsură fără niciun fel de ocoliș pe bărbatul cu pălăria caraghioasă. —Poliția, replică Pop pe un ton la obiect. Sau mai bine spus, o parte din ea, se corectă el însuși. Ceilalți sunt și ei pe drum încoace, mai adăugă omul, aruncând o privire fugară la ceasul de la mână. De fapt, avusese un avans pentru că ceilalți fuseseră reținuți. Experții criminaliști fuseseră chemați la un alt caz mai devreme, iar medicul legist îl informase că se găsea chiar în mijlocul executării unei autopsii și putea să ajungă la fața locului numai după vreo treizeci sau patruzeci de minute. —Înțeleg, murmură agentul de securitate, deși nu părea prea convins de cuvintele lui Pop. Ai vreun act de identitate ceva? îl întrebă omul, nedorind să îi permită oricărui individ curios să arunce o privire la scena crimei. Chiar se întrebă dacă tipul nu era cumva vreun reporter. În zilele noastre, nu știi niciodată ce vor mai inventa doar ca să poată pune mâna pe un subiect, reflectă bărbatul. Pop se uită la el chiorâș, dar apoi își scoase legitimația din buzunarul de la haină și i-o arătă bărbatului, care i-o cercetă cu mare grijă. —Da, sunteți de la poliție, recunoscu mai apoi bătrânul, nu fără oarecare uluire. Geo, du-te și dă-i drumul omului să treacă, își flutură el mâna spre unul dintre agenții mai tineri. Duceți-vă acolo, domnule, îi indică el lui Pop, arătând spre biroul de recepție unde Geo deja alergase în grabă și ridicase bariera pentru a-i permite polițistului să pătrundă în zona securizată a clădirii. Pop nu își grăbi defel pașii pentru a ajunge la recepție. Nu vedea care ar fi fost rațiunea să se grăbească tocmai atunci pentru că oricum nu putea face nimic înainte să apară medicul legist și echipa de criminalistică. Avea suficient timp să-și arunce privirea la cadavru. Trecu pe lângă paznicul mai tânăr și îi citi numele de pe ecusonul de la haină. Încă un Popescu, reflectă el. Orașul acesta este suprapopulat de Popești, Ionești, Popi și Georgești, trase el concluzia. I-ar fi surâs și lui să nu se piardă în marea de anonimitate a popularului Pop, dar soarta dictase ca lucrurile să stea altfel. Pop dădu din cap spre tânărul Popescu cu gravitate. Este necesar să păstrezi o anumite demnitate în timpul exercitării profesiunii, se gândi el, deși el, unul, nu dădea nici măcar o ceapă degerată pe astfel de lucruri. Cu toate acestea, încă își mai amintea mustrarea comisarului-șef despre lipsa lui de profesionalism în anumite situații. Aparent, zâmbetele nu sunt permise în timpul exercitării funcțiunii, omule, așa că regret, dar nu pot să mă arăt prea prietenos față de tine, i se adresă Pop tânărul agent de securitate în gând. Polițistul nu era un om prea vorbăreț cu cei din jur. Altfel, în gând, ducea conversații lungi cu sine însuși și cu oamenii din jur. Pop se îndreptă alene spre ceilalți doi agenți de securitate care nu părăsiseră încă zona cu lifturile. —Dacă ar fi să mă iau după felul cum v-ați poziționat aici, aș putea trage concluzia că victima se găsește într-unul dintre lifturi, spuse el. —Da, domnule, chiar aici, îi indică agentul de securitate mai vârstnic liftul în chestiune cu un semn. Pop aprobă cu o mișcare a capului, iar ochii îi fugiră la ecusonul omului. Polițistul din el nu îi permitea să interacționeze cu oameni necunoscuți. Din nou am avut dreptate, mustăci el. Și acesta este un alt Georgescu, trase el concluzia după ce citi numele omului. —Domnul Georgescu, presupun, îi întinse el mâna omului. Nu cred că înseamnă că sunt prea prietenos dacă îi strâng mâna, se gândi el, evaluând chipul omului în același timp. Sau cel puțin așa sper, se corectă el singur. După o scurtă ezitare, bătrânul îi strânse mâna polițistului. Ochii i se rotunjiseră din cauză că nu se așteptase ca omul să facă așa ceva. Inspectorul părea prea detașat pentru a demonstra o asemenea politețe. —Da, domnule, eu sunt Georgescu, spuse omul, iar apoi privi cu tâlc spre ecusonul de pe pieptul său. —Eu sunt inspectorul de poliție Alex Pop, se prezentă ofițerul. Acum, hai, să aruncăm o privire la cadavru. Aveți vreo idee ce s-a întâmplat? întrebă el. —Nu prea, replică Georgescu. Știm numai că două tinere au vrut să intre în lift și au găsit cadavrul. Au urlat de mai să dărâme clădirea, iar noi ne-am repezit să vedem ce li s-a întâmplat și l-am găsit pe omul acesta așa, arătă bătrânul spre trupul care zăcea pe podea. Toate gustările pe care le avusese Liza în mână se împrăștiaseră pe jos, iar balta lăsată de cafeaua Anei-Maria flirta cu marginea podelei de la cabina liftului. Ochii lui Pop trecură peste mâncarea risipită, iar apoi peste cadavrul care zăcea pe podeaua pătată a liftului. Cursese sânge din plin, semn clar că probabil fusese lovită o arteră. Sângele deja se coagulase pe suprafața lemnoasă. Victima părea destul de tânără, poate nici măcar de treizeci și cinci de ani. Fusese un bărbat zdravăn, cu o claie de păr des și întunecat. Ochii i se lărgiseră ca urmare a șocului trăit, iar Pop se gândi că fie bărbatul a fost luat prin surprindere, fie acesta își cunoștea călăul. Inspectorul de poliție privi prin jur, dar nu reuși să localizeze arma crimei. Dacă nu a ajuns sub victimă, atunci a luat-o ucigașul cu el, conchise el. Îl mâncau degetele să caute pe sub cadavru, dar, din păcate, nu putea s-o facă. De fapt, până ce nu apărea medicul legist, el unul nu putea face nimic și era acolo pe post de marionetă, aruncând priviri în jur și pretinzând că era foarte ocupat și în procesul unor deducții foarte importante. —Ai spus ceva despre niște femei, își întoarse el ochii spre Georgescu, arcuindu-și sprânceana dreaptă interogativ. —Oh, da, într-adevăr. Cele două tinere care l-au găsit aici, dădu din cap agentul de securitate cu sfătoșenie. Doreau să se întoarcă la etajul lor și, când ușile de la lift s-au deschis, priveliștea le-a șocat. Toată mâncarea și cafeaua de pe podea le aparțin, se gândi el să menționeze. —Pot înțelege de ce erau șocate, replică Pop. Cu toate acestea, unde se găsesc ele acum? întrebă el. —Oh, sunt în biroul din spate. Mă gândisem să le separ, dar una dintre ele era extrem de șocată și am avut nevoie de cealaltă femeie ca să o calmeze pentru că devenise isterică. Am așa sentimentul că, de fapt, o cunoștea destul de bine pe victimă. Nu erau numai colegi. Ambele femei păreau să îl cunoască. În fond, se pare că lucrează pe același etaj. Pop aprobă cu o aplecare a capului și deschise gura dorind să le ceară să îl conducă în biroul din spate, dar nu mai avu timp să o facă. Foarte aproape de ușa de la intrare se auziră sirene și toată lumea își întoarse capetele într-acolo. CAPITOLUL TREISirenele nu reprezentau ceva neobișnuit în acea zonă. Cu cel puțin patru spitale în vecinătate, toată ziua răsunau sirene, indiferent de timpul zilei sau al nopții. Oamenii fie învățau să trăiască cu ele, fie se mutau pur și simplu.
Echipa de criminalistică își făcu drum în clădire prima, urmată de medicul legist și de procuror, care discutau între ei pe voci coborâte, având grijă să nu le audă nimeni din jur cuvintele. Când procurorul dădu cu ochii de Alex Pop, un zâmbet i se ivi pe buze. Pop devenise deja un caracter foarte bine cunoscut în cadrul forțelor de poliție ale capitalei și nu numai ca urmare a carierei sale controversate. Omul avea o multitudine de idiosincrazii, iar atitudinile și acțiunile lui extreme reușeau să-i ridice părul pe cap comisarului său șef. Puține erau cazurile în care omul să nu facă ceva ieșit din comun. Un lup singuratic, Alex Pop nu socializa cu nimeni în fapt. Fiind un tip rezervat, nu legase relații cu niciunul dintre colegii săi, iar aceștia nu știau cum își petrecea inspectorul timpul în afara orelor de program, deși oamenii avansau în mod regulat tot felul de ipoteze hazardate. În ciuda vieții lui personale de sihastru, marea parte a oamenilor îl plăceau destul de mult, iar medicul legist și procurorul făceau parte din acel grup. Inspectorul dovedea un simț al dreptății ascuțit și o etică de muncă sănătoasă, ceea ce îi determina pe colegii săi fie să îl admire, fie să le displacă prezența lui cu strășnicie. Indiferent față de aceste manifestări, omul nu părea să dea o ceapă degerată pe faptul că, datorită personalității lui, personalul de la inspectoratul general se împărțise în două tabere. El se mulțumea să își ducă zilele fără să risipească nici măcar o clipă ca să cugete la ceea ce șușoteau ceilalți în spatele lui. Când îi zări pe cei doi bărbați, Alex Pop ezită preț de o secundă, dar mai apoi decise să le iasă în întâmpinare. Păși spre ei, privindu-i atât pe medicul legist, cât și pe procuror cu un ochi critic. De fapt, ambii bărbați, mai în vârstă cu cel puțin zece ani decât Pop, reprezentaseră întotdeauna un model de urmat pentru acesta. Inspectorul auzise de mai multe cazuri dificile pe care cei doi le rezolvaseră în compania comisarului-șef al lui Pop, George Baranga, ba chiar le cercetase faptele. Procurorul, Paul Burada, un bărbat trecut bine de patruzeci de ani, își purta chelia cu mândrie. Bărbatul își rădea capul și refuza cu îndărătnicie să se alăture hoardelor de bărbați care încercau să-și acopere scalpurile cu șuvițe mai lungi de păr. Știa că cea mai ușoară adiere a vântului i le-ar fi zburat pe loc, iar el putea trăi foarte bine și fără să se simtă ridicol. Fiind fost boxer, mușchii lui Burada îi întindeau hainele bine, iar ori de câte ori făcea o mișcare mai bruscă, inima oamenilor se chircea de frică. Nu puțini erau cei care se așteptau ca hainele sau pantalonii lui să plesnească la cusături. Ochii lui de un verde ca al măslinelor îi trădau perspicacitatea, precum și faptul că văzuse destule lucruri de-a lungul vieții sale și mult prea puține mai puteau să îl surprindă. Toată lumea știa că Burada și medicul legist, Victor Dănilă, împărtășeau o prietenie de lungă durată. Se cunoscuseră în școala primară, iar relația dintre ei reușise să treacă testul timpului. Amândoi arătau o indiferență totală față de impresia pe care le-o lăsau oamenilor din jur. Aceasta nu însemna însă că nu observaseră zâmbetele reținute ce apăreau pe chipurile oamenilor atunci când aceștia îi zăreau împreună. Medicul legist poseda o claie de păr cârlionțat sur și nu puțini îl invidiau din cauza aceasta. Și totuși, mereu arăta ca un pat nefăcut, de parcă nu ar fi avut niciodată timpul să își treacă pieptănul prin cârlionții rebeli. Burada îl depășea mult în înălțime pe Dănilă și cântărea cu cel puțin șaptezeci și cinci de kilograme mai mult decât el. Erau destui cei care își aminteau ce spusese un glumeț o dată: „În caz că apare vreun pericol, Burada ar putea să-l ia pe Dănilă sub braț cu ușurință și să fugă cu el ca să caute un adăpost." —Un nou caz, hmm, observă procurorul, strângându-i mâna inspectorului. Pop se mulțumi să-l aprobe cu o mișcare a capului, iar apoi îi strânse și medicului legist mâna. —Ia-o înainte și arată-ne drumul, fecior, îl invită Dănilă cu un semn al mâinii. —Știm ce s-a întâmplat aici? interveni și Burada, întorcându-se pe călcâie și urmându-i pe Dănilă și Pop spre biroul de la recepție pentru a putea trece spre zona lifturilor. —Deocamdată nu. Numai ce am văzut cadavrul și, în afară de faptul că este mult sânge, nu am văzut prea multe, să fiu sincer. Nu am vrut să perturb scena crimei înainte ca să fi venit echipa de la criminalistică și medicul legist, mărturisi Pop ridicând din umeri cu nonșalanță. —Te-ai gândit bine, flăcău, îl plesni medicul legist peste umăr, iar un surâs i se aciui la colțurile gurii. Hai să aruncăm o privire atunci, o porni el înainte, conducând haita cu pașii hotărâți ai unui om care își știa meseria. De fapt, inspectorul întotdeauna admirase siguranța de sine a doctorului și, de aceea, se străduise deseori să i-o copieze. Alex Pop și procurorul îl urmară pe doctor la câțiva pași în spate, nedorind să-l încurce. Agenții de securitate se dădură și ei la o parte, intimidați de postura bărbatului mai scund. Vreo doi dintre ei chiar șterseră zidul din spatele lor. —Sunt prea mulți oameni pe aici, spuse Dănilă pe un ton aspru. Sunt convins că ne vom descurca foarte bine și dacă ar rămâne numai unul dintre voi, îi informă el pe agenții de securitate. Probabil că aveți și alte lucruri de făcut, își încheie el discursul cu sarcasm evident în voce. Bărbatul era faimos pentru mai multe lucruri, dar, din nefericire, tactul nu era unul dintre ele. Agenții de securitate înghițiră în sec cu greutate, dar îl aprobară cu o aplecare a capului și părăsiră zona. Numai cel mai vârstnic dintre ei rămase, iar ochii săi îi urmăriră mișcările doctorului cu atenție, ca și cum s-ar fi temut că bărbatul ar fi vrut să fure ceva. Brusc, Georgescu dezvoltase o antipatie puternică față de doctor și îl supraveghea cu interes, doar, doar o găsi ceva ce i-ar fi putut reproșa mai apoi. Până la urmă, eu sunt șeful aici, se mustră singur pentru timiditatea sa inițială. Medicul legist nu se mai obosi să-i citească expresia omului. Rareori îi păsa de ce gândeau oamenii pe care îi întâlnea. Bărbatul se opri mai întâi în fața liftului, iar ochii săi atenți trecură în revistă scena cu foarte mare grijă. Pupilele urmăriră direcția de curgere a jetului de sânge, precum și petele împroșcate de pe peretele lateral al cabinei liftului. După aceea, ochii i se perindară peste chipul victimei, de la expresia șocată din ochii deschiși ai acesteia și până la grimasa înghețată care îi curbase colțurile gurii în jos. Medicul legist își scutură capul ca un cunoscător. Nu se îndoia defel că omul avusese șocul vieții sale atunci când făcuse cunoștință cu lama ascuțită pe care o mână puternică i-o înfipsese cu sălbăticie în partea de jos a abdomenului. Dănilă nu se grăbi să înceapă o examinare mai în amănunt. Burada și Pop așteptau cu răbdare în spatele lui, fiind conștienți că doctorul avea propriile sale obiceiuri când venea vorba de astfel de examinări. Georgescu se încruntă, iar sprâncenele stufoase i se adunară pe frunte. Ce naiba face? Se gândește cumva să învie mortul doar uitându-se fix la el? reflectă el cu sarcasm. Neștiind pe unde călătoreau gândurile omului, într-un sfârșit, Dănilă își puse geanta medicală pe podea și o deschise, scoțând o pereche de mănuși din ea. După aceea, se ghemui alături de cadavru și își începu examinarea directă a acestuia. Tăcerea era atât de densă încât se impregnase în aer. Brusc, ușile unui lift se deschiseră cu un sunet, iar Georgescu mai că-și ieși din piele. Atenția sa era atât de concentrată pe gesturile măsurate ale doctorului că omul aproape că se pierduse în spațiu. Bărbatul își mușcă buza de jos pentru a-și reprima un țipăt, iar după aceea se uită în jur cu vinovăție. Burada rânji cu un aer atotștiutor și îl împunse pe Pop cu cotul fără să-i pese că putea fi văzut. Pop se mulțumi doar să ridice din umeri și să-și scuture capul, însă, cu toate acestea, agentul de securitate tot se înroși. —Nu cred că mai aveți nevoie de mine pe aici, mormăi omul fără să se adreseze cuiva anume. Am și alte lucruri de făcut. Cele două femei care au găsit cadavrul sunt în biroul din spate cu unul dintre oamenii mei, se gândi el să menționeze, arătând în direcția ușii dinspre scări. —Mulțumesc, îi răspunse Pop pe un ton liniștit. Vom vorbi și cu ele într-un minut, mai adăugă el și îi mulțumi omului cu o aplecare din cap. Georgescu plecă bodogănind, iar rânjetul lui Burada crescu și mai mult. Nu auzea cuvintele omului, dar avea suficientă imaginație ca să știe că agentul de securitate nu exprima gânduri prea calde vizavi de ei. —Individul a fost terminat cu o lovitură la splină, trase medicul legist concluzia. Lama a dat peste o arteră, după cum puteți vedea din jetul de sânge care a ajuns în colțul acela al liftului. Îmi imaginez că și ucigașul a fost stropit, de asemenea, considerând spațiul acesta gol în urma lăsată de sânge, le arătă doctorul. Ar fi interesant de aflat cum a reușit să dispară. Ar fi trebuit să fie văzut cel puțin de agenții de securitate dacă ar fi plecat pe calea aceea, arătă el spre turnichete. O persoană acoperită de sânge ar fi atras privirile tuturor, afirmă bărbatul cu convingere. —Voi verifica să văd ce măsuri de securitate au fost luate pentru accesul la etajele de mai sus, spuse Pop pe un ton liniștit. Și bineînțeles, voi verifica și dacă mai există altă cale pentru a părăsi clădirea, se grăbi el să adauge când procurorul dori să intervină. Într-adevăr, Burada tocmai dorise să le atragă atenția că ar mai fi putut exista o altă ieșire. Acum omul se mulțumi numai să dea din cap, încântat de procesul de raționare al inspectorului. —Poate că ar trebui să îi verifici și pe agenții de securitate, nu putu să-și țină gura închisă Dănilă, intervenind în discuție cu malițiozitate. Cine știe, poate că au avut vreo înțelegere cu criminalul, adăugă el, făcându-i cu ochiul lui Burada. —Mă îndoiesc de asta, își scutură Alex Pop capul, fără să simtă niciun fel de reținere în a-l contrazice pe doctor. Inspectorul îl respecta pe om, dar avea senzația că acum doctorul doar îl lua peste picior. Teoria aceea suna prea fantasmagoric pentru a-și pierde timpul să se gândească la ea. Metropola poate să fi cunoscut unul sau două cazuri de conspirații criminale de-a lungul ultimelor câteva decade, dar polițistului îi venea greu să îl plaseze pe Georgescu, agentul de securitate mai în vârstă, în postura de complice. Tipul arăta mai degrabă ca un bărbat care îți număra cu nerăbdare anii pe care îi mai avea de muncit înainte de a se putea pensiona și a-și putea umple zilele numai cu creșterea roșiilor sau verzei. În ciuda nerăbdării evidente a bătrânului să-și ia locul în lume ca pensionar, Pop tot nu putea crede că Georgescu ar fi fost capabil să pretindă că nu a văzut o crimă. Omul poate că ar fi închis ochii dacă cineva ar fi părăsit clădirea cu o rolă de hârtie igienică ascunsă într-o pungă, dar o crimă era mult prea departe de așa ceva. Buzele lui Dănilă zvâcniră cu amuzament. Așa cum se așteptase, Pop nu pricepuse că el pur și simplu glumise cu el. Băiatul prea ia totul literar, mustăci medicul legist și îndesă mănușile în punga întinsă de unul dintre experții criminaliști. —Ei bine, nu mai ai nevoie de mine aici, fecior, îl plesni el pe Pop peste umăr. Am o întâlnire fierbinte cu doamna Dănilă. Am hotărât să luăm prânzul împreună și nici nu îți poți imagina cât de vocală poate deveni soția mea dacă sunt în întârziere, menționă el, aruncând o privire la ceasul de la mână. Și de data aceasta, cu siguranță sunt voi întârzia, își scutură el capul cu regret. Eh, îmi voi înghiți prânzul cu ghionturi, ridică doctorul din umeri cu resemnare. Și cu toate acestea, omul nu înțelegea cum de era posibil ca jumătatea lui să nu fi priceput rigorile muncii sale după atât de mulți ani. Soția lui era o femeie încăpățânată, însă era totuși destul de inteligentă pentru a înțelege lucruri chiar mai complexe decât acesta. —Sunt convins că Alex este destul de capabil să se ocupe de investigația de aici de unul singur, spuse Burada, privind fără șovăire direct în ochii bărbatului mai tânăr. Alex Pop aprobă dând din cap serios, iar procurorul surâse. —Atunci plec și eu, spuse bărbatul. Îl voi anunța pe șeful tău că ți-am dat mână liberă în ceea ce privește audierile. Mă pui la curent cu tot ce afli mâine dimineață, adăugă procurorul și îi strânse mâna inspectorului, luându-și la revedere. Dănilă și Burada plecară împreună, iar Pop îi urmări cu ochi circumspecți. Își amintea bine comentariul pe care comisarul-șef îl făcuse la încheierea ultimului său caz și se aștepta ca procurorul să se întoarcă în orice clipă. Comisarul-șef își ieșise din țâțâni când aflase că Pop rezolvase cazul infiltrându-se într-o bandă și pozând drept membru aspirant. Înainte de aceasta, inspectorul trecuse și prin mai multe sesiuni de beții cumplite cu vreo doi dintre membrii bandei. Problema a fost că inspectorul nu ceruse niciun fel de autorizație să facă acel lucru și, implicit, nu avusese niciun fel de susținere din umbră. Dacă i s-ar fi întâmplat ceva, nimeni nu ar fi știut nimic până ce ar fi fost prea târziu ca să mai poată fi ajutat. George Baranga, comisarul-șef al lui Pop, reprezenta chintesența tactului și aproape că niciodată nu admonesta vreun subaltern în prezența altor oameni. Cu toate acestea, la vremea aceea, omul fusese furios ca un taur scos din țâțâni și își făcuse comentariile chiar în fața ochilor amuzați ai lui Burada. Lui Pop îi venea greu să creadă că procurorul uitase acele comentarii. Din acel moment, se presupunea că Pop nu mai avea voie să conducă o investigație de unul singur. Baranga decretase că ofițerul trebuia să aibă o umbră tot timpul atunci când era implicat în desfășurarea unei anchete. Când Burada opri un taxi și plecă, ochii lui Pop se umplură de uluire. Se așteptase ca procurorul să se întoarcă în clădire după ce ar fi schimbat câteva cuvinte cu doctorul. Pop ridică din umeri și își aruncă ochii spre experții criminaliști care își începuseră treaba. După aceea, se întoarse și îl căută din ochi pe Georgescu la biroul de la recepție, dar bătrânul nu era nicăieri. Geo era cel care se ocupa de recepție, iar ochii îi erau lipiți cu o concentrare intensă de ecranele monitoarelor. Pop consideră că omul ar fi trebuit lăudat pentru dedicația sa. Tânărul nu dădea nici cea mai mică atenție activității roiului de tehnicieni criminaliști, care patrulau prin hol. În realitate, nu era suficient spațiu în lift pentru toți, așa că, în mare parte, aceștia se găseau acolo doar ca să ofere un spectacol de forță impresionant. Când inspectorul se apropie de agentul de securitate și ochii îi căzură pe monitoare, sprâncenele îi zvâcniră în sus. Numai unul dintre monitoare arăta imaginea unor coridoare, dar, evident, ochii agentului numai pe acela nu poposeau. Obiectul atenției acestuia era monitorul pe care rula un film de acțiune, în care juca un Bruce Lee contemporan, al cărui nume Pop nu fusese niciodată curios să îl afle. Ofițerul își scutură capul, iar apoi se interesă: —Unde sunt cele două femei care au găsit cadavrul? Spre mâhnirea lui, nu primi niciun răspuns. Acțiunea filmului îl prinsese pe Geo strâns în gheare, iar pupilele omului nu se vădeau capabile să părăsească ecranul. Pop își scutură capul, iar apoi ciocăni în masă. —Este careva pe-acasă? lătră el, iar tânărul mai că sări de un metru în sus. —Ce e?... Ce e?... Care e problema? reuși Geo să bombăne după ce se bâlbâi câteva secunde. Sprâncenele i se adunaseră pe frunte, dar numai după ceva vreme își aduse aminte să oprească filmul. —Martorele? Unde sunt, omule? îl privi ofițerul urât pe agentul de securitate. —Acolo, în biroul din spate, arătă omul cu degetul spre o ușă de pe partea dreaptă a coridorului ce se deschidea în spatele lui. Mai aveți nevoie de altceva? spuse el printre dinți, ochii lui alunecând spre monitor. Pop oftă în sinea sa. Dacă așa priveau monitoarele și când a avut loc crima, nu este de mirare că un criminal stropit de sânge s-a făcut pur și simplu nevăzut, reflectă bărbatul cu amărăciune. Scuturându-și capul cu necaz, o porni spre biroul pe care i-l indicase Geo. Când ajunse la ușă, hohotele de plâns ce veneau din interiorul biroului îi făcură inima să se chircească. Ofițerul mai că se întoarse să plece, dar, din nefericire, aceea nu era o opțiune valabilă. Oftă profund, își adună curajul și ciocăni scurt la ușă. După aceea, pătrunse în încăpere. Priveliștea din fața ochilor nu îl făcu prea fericit.
0 Comments
Leave a Reply. |
Categories
All
ArchivesThis website uses marketing and tracking technologies. Opting out of this will opt you out of all cookies, except for those needed to run the website. Note that some products may not work as well without tracking cookies. Opt Out of Cookies |