CAPITOLUL ISoneria unui telefon mobil destrămă liniștea nopții, trezindu-l din somn pe McNamara. Bărbatul se înfurie cumplit și, frecându-și ochii cu degetele, își mormăi frustrarea. Aceea era prima noapte întreagă pe care avea ocazia să o petreacă în patul lui Bryony. Nici măcar nu-i trecuse prin gând că cineva l-ar fi putut deranja, chiar dacă în trecut se bucurase ori de câte ori se întâmpla așa ceva. În general, bărbatul era în stare să dispară din patul unei femei mai rapid decât o vulpe hăituită de câini. Și totuși, în ciuda acestui fapt, acum nu mai simțea acel impuls, iar acest lucru chiar îl surprinse. Aparent, lucrurile se schimbaseră sau poate că el era cel care se schimbase. McNamara nu știa cu siguranță, dar oricum, nu încerca nici cea mai mică dorință să reflecteze prea mult asupra comportamentului său nefiresc. În fond, se temea să afle care era, de fapt, adevărul. Bryony murmură ceva în somn, dar bărbatul nu îi înțelese cuvintele. Simți trupul cald al femeii lipit de el îi aduse un surâs pe buze și ceva îl împinse să se aplece și să-i sărute acesteia creștetul capului. Bryony dormea tolănită aproape pe jumătate peste el. Femeia își urcase un picior peste al lui, dar, în mod ciudat, nu se simțea încolțit din cauza poziției ei, așa cum se simțise în rarele ocazii când împărțise patul cu o femeie peste noapte. Dimpotrivă, McNamara se simțea satisfăcut. Bărbatul îi alintă spatele femeii cu vârfurile degetelor și o sărută din nou. — Răspunde o dată la nenorocitul acela de telefon, Artair, îi porunci ea, strecurând cuvintele printre dinții strânși, iar vorbele ei îi readuseră aminte de ce era el treaz la acea oră din noapte. Omul simți impulsul de a-i răspunde Da, să trăiți, iar cuvintele aproape că îi zburară de pe buze, dar McNamara le opri la timp. Un surâs și mai larg îi apăru în colțurile gurii. Bărbatul se îndoia că femeia i-ar fi apreciat ironia, iar în ultimele zile cam simțise el mânia lui Bryony pe propria lui piele ori de câte ori o provoca. Femeia spunea întotdeauna ceea ce gândea, nefiindu-i teamă că i-ar fi stârnit iritarea, iar bărbatul își învățase deja lecția până atunci. Nici măcar încruntăturile lui faimoase nu păreau să aibă darul de o intimida, ceea ce chiar îi stârnise acestuia uluirea. Omul putuse întotdeauna conta pe o încruntătură zdravănă atunci când dorea să facă pe careva să i se supună. McNamara o înlănțui pe femeie strâns lângă el cu brațul său stâng și, întinzându-se, aprinse lumina pentru a-și lua telefonul mobil pe care îl lăsase pe noptieră cu câteva ore în urmă. Răspunse la apel cu o voce dură, destul de aspră pentru a-și îngheța interlocutorul până la oase. — McNamara. Inspectorul Șef își aruncă rapid ochii spre ceas și își dădu seama că dormise numai vreo două ore, iar surâsul său satisfăcut se metamorfoză într-o grimasă. Acum înțelegea el supărarea lui Bryony mai bine, mai ales că deja o ținuse trează mai mult de jumătate de noapte. — Îmi cer scuze că vă deranjez, șeful, se auzi vocea apologetică a lui Mike pe linie. Din păcate, avem o problemă, domnule, aici, în Newington, pe Salisbury Road. Știți, în apropiere de Salisbury Arms, omul continuă cu o vagă ezitare în voce. Detectivul nu știa niciodată cum va reacționa McNamara când unul dintre inspectori îl suna în timpul nopții. În cea mai mare parte a timpului, Inspectorul Șef s-ar fi bucurat de apelul lor, dar în ultima vreme, lucrurile păreau să se fi schimbat cumva. Mike ar fi preferat ca altcineva să-i fi telefonat lui McNamara, dar, din nefericire, nimeni nu era disponibil în afară de el. El o rugase pe Jo să îl sune, iar ea îl refuzase deja. — Ce fel de problemă? îl întrebă McNamara pe același ton aspru. McNamara nu era omul care să se poarte cu mănuși cu nimeni, iar Mike nu făcea excepție de la regulă, chiar dacă Inspectorul Șef îl considera ca fiind unul dintre cei mai buni detectivi ai Diviziei de Crime Speciale. — Ei bine, poliția a fost chemată la o scenă care părea să fie o sinucidere banală, începu Mike să-i explice, dar apoi se opri din nou, reticent să își continue relatarea. — Și… McNamara îl îmboldi să-și continue explicația, iar nerăbdarea i se strecură în voce. — Ofițerii în uniformă au crezut că este o sinucidere, șefule, și nu au tratat scena cu prea multă grijă, oftă Mike profund. În apărarea lor, chiar arată ca sinucidere, știți. Oricine ar fi putut fi indus în eroare, presupun... Nu că o sinucidere le-ar fi garantat o oarecare lejeritate în tratarea scenei... Ar fi trebuit să știe mai bine, în fond... Oricum, domnule, apoi au venit medicul legist și experții criminaliști… spuse Mike și se opri din nou. — Chiar trebuie să te implor pentru fiecare amărâtă de propoziție, Mike? se răsti McNamara, glasul lui mustind de sarcasm. Inspectorul Șef deja se săturase de ezitările detectivului. Mai mult decât atât, simțea și degetele lui Bryony bătând darabana cu nerăbdare pe pieptul lui așa că nu-și dorea decât să încheie acea conversație cât mai repede cu putință. — Nu, domnule. Desigur că nu, domnule, se grăbi Mike să-l asigure. Imediat după aceea, începu să vorbească pe cât de repede posibil. — Când a venit medicul legist, acesta a declarat că nu era sinucidere. Pare să fie sută la sută convins, iar dacă el spune așa, atunci așa este. Îl știți doar pe David Stewart. Când acesta a declarat că avem, de fapt, o crimă, vă imaginați cam ce s-a întâmplat, spuse Mike. McNamara intui supărarea lui Mike din tonul vocii sale. — De ce? întrebă McNamara vexat. — După cum am mai spus, oamenii nu prea au dat mare atenție la scenă înainte ca doctorul să elimine posibilitatea unei sinucideri. Acum toți țipă unul la altul... Este o ceartă dată naibii acolo, domnule, explică Mike. Am încercat să calmez apele dar… până la urmă a trebuit să ies din apartament pentru a putea să vă dau telefon. Nu-mi auzeam nici propriile mele gânduri acolo, înăuntru, mărturisi el cu amărăciune. Un apel telefonic ar fi fost imposibil. — Înțeleg, concluzionă McNamara și își închise ochii cu resemnare. Va trebui să vin la locul crimei din câte înțeleg. Trimite-mi coordonatele, ordonă el, iar apoi deconectă convorbirea nepoliticos, fără să mai aștepte replica lui Mike. McNamara nu mai simțea aceeași nerăbdare pe care o resimțea în trecut ori de câte ori era chemat la locul unei omucideri. Ar fi preferat să rămână alături de Bryony și să continue să împartă patul cu ea. Cu toate acestea, aceea nu era o opțiune valabilă pentru el în acel moment. Acel fir al gândirii îl luă prin surprindere și îl uimi, dar McNamara nu pierdu timpul să își analizeze reacția sa neobișnuită. Nu dorea să sape prea adânc pentru a vedea despre ce era vorba, chiar dacă răspunsul se găsea chiar sub nasul său. Erau anumite lucruri pe care prefera să nu le știe. Palma sa aspră mângâie părul blond roșcat al lui Bryony cu tandrețe, iar femeia își ridică capul de pe pieptul lui. Îl privi adânc în ochi cu înțelegere. Și totuși, el remarcă și o urmă de regret înnotând în ochii ei de un albastru închis. Ea îi murmură: — Nu-ți fă griji pentru mine, Artair. Știu că trebuie să pleci. Atunci când decisese să se implice într-o relație cu el, femeia făcuse acea alegere cu ochii larg deschiși. Știuse că McNamara era detectiv și nu avea o slujbă obișnuită cu un program fix de la nouă la cinci. De aceea, chiar de la început, își promisese ei însăși să nu intervină și să nu devină o povară pentru el. Bărbatul avea destule pe cap și nu mai avea nevoie și de o prietenă care l-ar fi cicălit constant în legătură cu plecările și absențele lui sau care s-ar fi plâns de munca lui. Degetele ei îi alintară pieptul, iar el opri imediat mișcarea mâinii ei rătăcitoare. Bărbatul era conștient că trebuia să se îmbrace și să părăsească casa lui Bryony, iar degetele ei mângâietoare făceau totul mult mai dificil pentru el. Îi făceau să-i încolțească gânduri nerezonabile în minte. Bărbatul o privi și el și îi răspunse: — Da, trebuie. Dar mi-ar fi plăcut să nu fiu obligat să plec. Femeia citi în ochii lui că îi spunea adevărul, dar ea deja știa lucrul acesta. McNamara nu era omul care să îndulcească pilula, ci mereu zicea ceea ce gândea. Bărbatul putea fi descris în orice fel, dar nu ca fiind un bărbat cu mult tact. Bărbatul îi sărută tandru buzele și coborî din pat. Își adună mai întâi lucrurile pe care le lăsase pe noptieră în seara precedentă, iar apoi își strânse și hainele. După ce stinse lumina, se îndreptă spre baie, pentru a face un duș înainte de plecare. Nu dorea să-i mai deranjeze somnul femeii atunci când va pleca. O ținuse trează mult timp după ora ei obișnuită de somn, iar el știa că și Bryony trebuia să meargă la muncă de dimineață. — Culcă-te, îi spuse el pe un ton poruncitor, întorcându-și capul spre ea înainte de a intra în baie. Lumina lunii pătrundea printre draperiile ușor despărțite și reliefa silueta femeii întinse în pat. — Te voi vedea după-masă, îi promise el, iar apoi închise ușa de la sala de baie în urma sa. Ha! Nu cred, se încruntă Bryony în întuneric, holbându-se spre ușa care tocmai se închisese în urma lui. Chiar dacă mai era încă pe jumătate adormită, se dădu și ea jos din pat. Nu se mai obosi să aprindă lumina pentru că își amintea că lăsase un tricou larg pe fotoliu cu o zi înainte, așa că se îndreptă direct spre el. Femeia se împiedică și își lovi degetele de la picioare în fotoliul care se găsea într-un con de umbră, dar cu toate acestea, găsi tricoul și îl trase peste cap cu mișcări rapide. În mod obișnuit, ea nu răspundea la ordine prea bine, mai ales când acele ordine contraziceau ceea ce simțea ea. Artair ar fi trebuit să mă cunoască mai bine până acum, mormăi ea cu iritare. Mai apoi, desculță, Bryony se îndreptă înspre bucătărie, coborând cu pași înceți scările și sprijinindu-se greoi cu mâna de balustradă. În mod normal, ar fi avut nevoie de mai mult de două ore de somn pentru a se simți umană din nou. Căscă și își frecă fața viguros pentru a se trezi, dar, cu toate acestea, ceața ce îi inundase creierul nu dădea nici un semn că ar fi avut vreo intenție să se risipească. În ciuda somnolenței și ușoarei amețeli, tot avea de gând să-i pregătească bărbatului niște cafea și un sandviș. Dacă omul credea că ea îl va lăsa să meargă la muncă fără a-i pregăti un mic dejun acolo, atunci va vedea curând cât de mult se înșela în presupunerile lui. Bryony era clădită dintr-o stofă mult mai zdravănă decât atât. *** Când ieși din baie, McNamara nu observă că femeia nu se mai găsea întinsă în pat. Complet îmbrăcat și gata de plecare, ezită în fața ușii de la dormitor câteva momente, dar dorința lui de a o mai atinge încă o dată îndepărtă orice altă considerație. Știa că ar fi trebuit să o lase să doarmă, dar nu putea pur și simplu să plece. Își promise să-i sărute doar creștetul capului, fără să o deranjeze mai mult decât atât. Bărbatul se îndreptă cu pași furișați spre pat și se aplecă să o sărute pe Bryony numai pentru a descoperi că femeia nu se mai găsea acolo. Acum acest lucru chiar îl surprinse. Se îndreptă și își puse mâinile pe șolduri, apoi se încruntă și își scutură capul. Se părea că Bryony era mult mai încăpățânată decât crezuse el inițial. Bărbatul ridică din umeri și părăsi camera, îndreptându-se spre scările pe care apoi le coborî cu pași zgomotoși. După cum se aștepta, o găsi pe femeie în bucătărie. Aceasta părea ocupată să așeze masa cu cești de cafea și o farfurie umplută cu sandvișuri făcute la grătar. Își scutură din nou capul, dar în același timp, simți cum i se încălzește inima la gândul că femeia depusese atât de mult efort pentru el. Bryony se întoarse spre el când pașii lui o avertizară că acesta a intrat în bucătărie. Se măsurară unul pe celălalt în tăcere timp de câteva momente, deși Bryony se aștepta ca el să înceapă să protesteze împotriva acțiunilor ei în orice clipă. Artair o privi cu ochi indescifrabili, nesigur de ce ar fi trebuit să spună. Nu i se întâmpla tot timpul ca o femeie să se obosească pentru el într-atât de mult încât să-i pregătească micul dejun, mai ales dacă nu ar fi dormit suficient înainte. Se gândi să-i mulțumească, dar nu consideră că un simplu mulțumesc ar fi acoperit tot ceea ce gândea sau simțea, așa că păstră tăcerea. Tăcerea se întinse până ce Bryony hotărî că a fost mai mult decât suficient. În tăcere, cu un gest, îi indică bărbatului să se așeze la masă, invitându-l astfel să-și ia micul dejun, iar Artair îi acceptă invitația fără să spună nici un cuvânt. Oricum, omul tot nu ar fi știut ce să îi spună. Nu mai avusese ocazia să trăiască nici un fel de experiență similară, așa că nu avea de unde extrage niciun fel de informații, iar după cum îi funcționa mintea în acel moment, nu se părea că ar fi reușit să se gândească la ceva cât de cât folositor. Mintea i se golise pur și simplu, fiind copleșită de uluire. Femeia i se alătură la masă și amândoi sorbiră din cafea într-o tăcere prietenoasă, chiar dacă el nu înțelegea de ce Bryony bea și ea cafea. Știa că, în scurt timp, femeia se va duce înapoi în pat ca să doarmă, dar se abținu să-i pună vreo întrebare. McNamara mușcă dintr-unul din sandvișurile fierbinți, privind-o pe Bryony pe furiș. Tot nu putea trece peste faptul că femeia se obosise atât de mult pentru el. CAPITOLUL DOI Strigătele ajunseră la urechile lui McNamara imediat ce acesta coborî din mașină. Ochii îi trecură rapid peste ferestrele luminate ale clădirilor înconjurătoare, iar mai apoi peste oamenii adunați în fața clădirii unde i se spusese că se găsea scena crimei. Acei oameni păreau mult prea animați pentru acea oră din noapte și discutau între ei zgomotos. Când păși pe trotuar, aceștia îl priviră pieziș, dar nimeni nu îndrăzni să-l abordeze. Atitudinea lui neprietenoasă nu invita pe nimeni să îl salute sau să îi pună vreo întrebare. McNamara tocmai pătrunsese în scara imobilului când un strigăt furios mai puternic străpunse noaptea. Ochii i se îngustară amenințător și își strânse în pumni mîinile pe care și le înfundase în buzunare mai devreme din cauza vântului înghețat ce șuiera pe lângă el. Bărbatul ardea de nerăbdare să ajungă la etajul clădirii și să-i spună acelei adunături de găini cotcodăcitoare exact ce gândea. Indivizii strigau din toți bojocii, fără să le pese defel că cineva i-ar fi auzit sau că ar fi trezit întrebări neplăcute în mințile oamenilor din cauza comportamentului lor complet neprofesional. Acum înțelegea McNamara de ce se adunaseră atât de mulți oameni jos în stradă, chiar dacă nu erau decât orele mici ale dimineții. Se îndoia că ar fi putut cineva dormi cu toată acea comoție în clădire. Când ajunse pe palier, ochii îi căzură pe Jo și Mike. Aceștia se sprijineau de perete resemnați, cu capetele apropiate. Își șopteau ceva, dar sunetul vocilor lor era înnecat de toate strigătele care se scurgeau dintr-un apartament de pe palier. — Ce se întâmplă înăuntru? îi întrebă el pe un ton dur, arătând cu bărbia spre apartamentul unde avea loc toată tevatura. Ambii detectivi tresăriră auzindu-i cuvintele și se îndreptară imediat. Jo păși spre McNamara cu curaj pentru ca să îi explice ce se întâmpla. — Băieții din echipa criminalistică au un meci de urlete cu ofițerii de la patrulă, domnule. Încruntarea de pe chipul lui McNamara se adânci și mai mult. El sperase ca aceștia să fi terminat cu scandalul până atunci pentru că el, unul, nu avea nici un chef să facă pe arbitrul, mai ales că îi lipseau aptitudinile necesare pentru așa ceva. Inspectorul Șef își coborî capul cu iritare și și-l scutură mânios. După aceea, fără să le mai adreseze vreun cuvânt, trecu pe lângă cei doi detectivi, care îl priveau temători, și intră în apartament. Maxilarul inspectorului era încordat, iar ochii îi fulgerau. Inspectorul Șef intenționa să-i ia la trei păzește pe toți cei ce să găseau înăuntru pentru atitudinea lor neprofesională. Jo și Mike îl urmară, dar păstrară o oarecare distanță de el. Nu simțeau că le-ar prii să se afle prea aproape de centrul exploziei și astfel să se ardă și ei. Oamenii adunați în grup în micul apartament erau atât de concentrați să se certe unul cu celălalt încât nici măcar nu remarcară că DCI (Detectivul Inspector Șef) sosise, iar detectivul își strânse buzele de neplăcere. Ochii acestuia trecu peste ei, iar o lucire metalică apăru în pupilele lui. Inspectorul Șef era tocmai pe punctul de a se implica și el în scandal când ochii îi căzură pe David Stewart, medicul legist. Acesta părea să își fi încheiat examinarea cadavrului și își strânsese deja lucrurile. Stewart își lăsase geanta medicală pe podea ca să își pună haina pe el. După ce și-a luat geanta, s-a îndreptat și a început să discute despre transportul corpului la morgă cu cei doi tehnicieni ai morgii. Când legistul își aruncă privirea peste capetele acestora, îl observă pe McNamara. DCI privea direct spre el, fără să acorde nici cea mai mică atenție scandalului care încă mai continua. Dar doctorul îl cunoștea pe Inspectorul Șef bine, așa că simți o vagă compasiune pentru ceilalți indivizi din încăpere. Știa că acestora le vor arde urechile până la finalul întâlnirii lor cu McNamara, dar, în fond, și-o făcuseră singuri cu mâna lor. Medicul îi făcu semn cu mâna Inspectorului Șef, invitându-l să avanseze și să discute cu el. Ochii mânioși ai DCI mai trecură încă o dată peste grupul de oameni care se ciondăneau zgomotos, iar apoi, ridicând din umeri cu nepăsare, se îndreptă spre medicul legist. McNamara ajunsese la concluzia că va avea destul timp să intervină în acea discuție animată mai târziu. Scandalul deja trezise întreaga stradă, iar el știa că nu mai conta prea mult dacă ar mai fi continuat câteva minute. Cu toate acestea, pașii lui hotărâți și apăsați prin odaie atraseră, într-un final, ochii oamenilor. Unul câte unul, aceștia se opriră din țipat și începură să-l privească pe DCI cu oarecare teamă. Părea evident că nu se gândiseră că acesta își va face apariția la fața locului pentru că altfel s-ar fi comportat cu totul altfel. — Hei, David, care este verdictul? îl întrebă McNamara pe medicul legist, satisfăcut că acum domnea tăcerea în încăpere, astfel putând și el să-și audă atât gândurile cât și vocea. — McNamara, îl salută David Stewart cu o mișcare a capului, pentru ca mai apoi să îi strângă mâna inspectorului. Este crimă, nu mai încape nici o îndoială, spuse el, arătând cu bărbia spre sala de baie. Flăcăul a fost ținut cu forța până ce i-au tăiat venele. Se pot observa vânătăile ce dovedesc acest lucru atât pe brațele cât și pe bustul lui. Inițial l-au amețit cu o lovitură în falcă din ceea ce am văzut. De altfel, poți vedea și tu însuți, acum că ești aici. Nu mă gândisem că ai fost chemat, omul recunoscu, conducându-l pe inspectorul șef spre baie. Și nici ei nu s-au gândit, pentru că altfel ar fi oprit tot haosul acesta mai curând, reflectă el. — Mai mult de un ucigaș? întrebă McNamara, trecând peste ultimele cuvinte ale doctorului și arătând spre corpul din cada de baie. Medicul legist ridică din umeri. — Aceasta chiar nu-ți pot afirma acum. Probabil că nici măcar după autopsie nu o să fiu capabil să determin acest lucru. Și orice alte indicii ai fi putut găsi... se opri el cu mâhnire în mijlocul propoziției, ridicându-și mâinile cu palmele întoarse în sus. — Înțeleg, dădu McNamara din cap. Când crezi că vei termina autopsia? întrebă el, deschizându-și nasturii de la haină pentru că avea senzația că se afla într-un furnal și nu putea respira cu ușurință în apartament. — Azi am prins schimbul de noapte, așa că o voi începe imediat ce transport cadavrul la morgă. Din fericire pentru tine, nu mai am alte autopsii pe lista mea pe moment, doctorul îi surâse. Mai apoi le făcu semn tehnicienilor să-și facă treaba după ce McNamara ar fi terminat de analizat corpul. Doctorul o porni spre ușă, încheiându-și nasturii de la haină. — Vorbim mai încolo, flăcău, îi spuse el detectivului cu același surâs răutăcios pe buze. Știa că DCI va fi ocupat să medieze argumentul dintre oamenii săi, iar doctorul nu îl invidia de fel. Nu îi invidia nici pe ceilalți, pentru că îl știa el bine pe Inspectorul Șef. Mânia lui McNamara era bine cunoscută în secția de poliție și probabil că zvonurile despre aceasta făcuseră deja înconjurul altor secții, de asemenea. De fapt, medicul legist știa cu certitudine că anumite zvonuri circulaseră pentru că luase parte la o conferință în urmă cu câteva săptămâni, iar un coleg din Insula Skye îl întrebase cu uimire despre DCI. McNamara deja devenise faimos în forța de poliție scoțiană. Acesta era cel mai tânăr detectiv inspector care reușise să devină DCI în forțele de ordine scoțiene și era renumit pentru câteva lucruri, printre care cea mai înaltă rată de arestări făcute de un detectiv și așteptările ridicate pe care le avea acesta de la subordonații săi. Dar, cu toate acestea, nimeni nu ar fi îndrăznit să spună că omul cerea mai mult de la alții decât de la sine însuși. McNamara dădu din mână spre medicul legist, iar apoi își întoarse din nou atenția spre cadavrul din cada de baie. Remarcă tinerețea bărbatului ale cărui încheieturi fuseseră tăiate cu sălbăticie și își scutură capul cu mâhnire. Flăcăul era probabil student, dată fiind localizarea apartamentului, și nu avea mai mult de optsprezece ani. Inspectorul Șef luă notă de faptul că victima era dezbrăcată și își puse întrebarea dacă aceasta își scosese hainele de bună voie. Părea posibil ca omul să fi fost ajutat să se dezbrace pentru că nu se vedea că ar fi avut intenția să facă baie. Nu exista nici măcar o picătură de apă în cadă. Și cu toate acestea, flăcăului nu i-ar fi stricat o baie. Părul tânărului bărbat atârna în dezordine în jurul chipului său și era clar că nu folosise săpun sau șampon de mai bine de o săptămână dacă nu mai mult. Aparent, igiena nu prea se regăsea pe lista sa de priorități. Ochii tânărului rămăseseră deschiși, iar pupilele îi invadaseră albastrul irișilor, ca și cum ar fi suferit un șoc chiar înainte de a-și fi dat răsuflarea. McNamara nu avea nici o îndoială că moartea sa prematură reprezentase o lovitură serioasă pentru tânărul bărbat. Privirea lui McNamara zăbovi pe chipul flăcăului, observând lângă gura sa o vânătaie mare, cam de mărimea unui pumn, precum și tăietura de pe buza sa inferioară, unde încă se puteau observa urme de sânge. Detectivul își scutură capul cu mâhnire pentru că nu putea pricepe cum de le scăpaseră toate acele semne ofițerilor de patrulă. Măcar sângele din colțul gurii tot ar fi trebuit să le trezească unele întrebări în minte. Când cineva își tăia venele, nu se observa nici un fel de sânge în jurul gurii. După aceea se întoarse spre tehnicienii de la morgă și le făcu semn să pună cadavrul în sac pentru ca să îl ia de acolo. Așteptă până ce aceștia părăsiră încăperea cu cadavrul învelit în plastic, iar apoi, în sfârșit, se întoarse spre oamenii săi, care deja îl priveau cu diverse grade de teamă. — Vrea careva să mă lumineze și pe mine în legătură cu ce s-a întâmplat aici și de ce ați simțit nevoia să treziți întregul cartier cu urletele voastre? îi întrebă el pe un glas voit blând. Tonul său nu prosti pe nimeni însă. Ochii săi aspri îi fulgerau de mânie, iar buzele i se strânseseră într-o linie subțire. Acela era un semn clar că detectivul era mai mult decât furios din cauza comportamentului lor. Steven Gilchrist, șeful echipei criminalistice, își drese vocea și făcu un pas în față. — Este destul de simplu, domnule, își începu el explicația pe un ton tăios. Când am ajuns aici, am aflat că băieții în uniformă nu au avut grijă să păstreze scena crimei neatinsă. După cum vedeți, sunt patru ofițeri și au călcat peste tot, tună el când ajunse la finalul discursului său. Nici nu știu dacă mai există vreo dovadă pe care am putea-o folosi pentru a face un caz, adăugă el cu mânie în voce și își desfăcu brațele ca și cum ar fi și renunțat să mai încerce. — Înțeleg, observă McNamara și privi pieziș spre ofițerii de patrulă. Aveți ceva de adăugat, feciori? se interesă el, iar sprâncenele i se ridicară pe frunte. Trei dintre cei patru bărbați nu îndrăzniră să-l privească în ochi, ci continuară să privească intens spre podeaua de lemn. Al patrulea îl privi drept în ochi pentru o clipă, iar apoi își întoarse privirea spre zidul din dreapta sa. Colțurile gurii i se curbară în sus, într-un rânjet trecător, ca și cum ar fi știut ceva de care ceilalți nu aveau habar. Inspectorul Șef luă notă de străluciurea de triumf din ochii bărbatului, chiar dacă aceasta durase doar o secundă, dar nu dădu nici un semn că ar fi observat ceva. Cu toate acestea, își făcu o notă mentală să-i cerceteze viața omului cu mai multă atenție. De asemenea, McNamara mai observă că ofițerul prezenta unele semne ce indicau că acesta că ar fi fost implicat într-o bătaie, la fel ca un altul dintre ceilalți trei, așa că se gândi să nu cumva să uite să îi întrebe despre vânătăile și tăieturile de pe chipul și mâinile lor. Inspectorul Șef îi cunoștea pe ofițerii de patrulă din vedere și după nume, dar niciodată nu crezuse că ar fi fost necesar să pună întrebări și să afle mai mult decât atât. Pe el îl interesase felul cum își făceau slujba și nimic altceva, dar acum consideră că atitudinea deosebită a ofițerului merita câteva momente din timpul său. Își aminti că numele acestuia era Bryce Fergusson și se hotărî să-i ceară lui James să arunce o privire în trecutul și activitățile lui. Unul dintre ceilalți ofițeri de patrulă, un bărbat roșu la față și mai îndesat, care părea să fi fost în jur de patruzeci de ani, răspunse pe un ton apologetic: — Am crezut că este sinucidere, domnule. — Și ce dacă? îl întrebă McNamara pe același ton blând care începuse deja să-i calce pe nervi pe toți cei din încăpere. Oamenii ar fi preferat ca Inspectorul Șef să strige la ei. Oricum, știau foarte bine că vor suferi urmările mâniei lui curând. McNamara nu era cunoscut pentru sufletul plin de compasiune și nici nu credea că ar trebui să-și ascundă dezamăgirea atunci când venea vorba despre oamenii din subordinea lui. — Ei bine…, ofițerul solid, Graham Fraser, încercă să găsească o explicație pentru comportamentul lor. Ochii lui căprui se întoarseră spre stânga și spre dreapta, căutând o sursă de inspirație pe undeva, în timp ce DCI așteptă cu răbdare, chiar dacă știau cu toții că răbdarea lui era doar de ochii lumii. Aflaseră ei cu mult timp în urmă că McNamara nu avea nici o noțiune despre ceea ce însemna paciența. Aceasta reprezenta un concept străin pentru Inspectorul Șef. Brusc, Fraser își dădu seama că nu avea nici un fel de explicație sau scuză. Indiferent dacă ar fi fost sinucidere sau nu, ei tot ar fi trebuit să păstreze scena intactă, iar la acel gând îi veni să-și dea palme. Nu era ca și cum ar fi fost un flăcău verde, abia ieșit de pe băncile școlii, așa că ar fi trebuit să știe mai bine ce era de făcut. Și cu toate acestea, urmase acțiunile colegilor săi fără nici un fel de întrebări. Ca și cum aș fi o nenorocită de oaie, la naiba! — Nu mai sunt alte scuze, atunci? trecu McNamara în revistă chipurile ofițerilor de patrulă. Nici unul nu îndrăzni să-l privească în ochi, nici măcar Fergusson, care acum, aparent, era mai interesat de motivul floral al tapetului de pe perete decât de subiectul pe care-l discutau. — Înțeleg, remarcă DCI din nou. A mai rămas ceva neatins? îi întrebă el pe un ton și mai aspru apoi. Tot Fraser îi răspunse la întrebare pentru că ceilalți păreau să-și fi înghițit limba. — Am intrat în baie, dar nu am atins cadavrul din cadă sau cada, domnule. Nu am pus mâna pe nici un obiect din baie. Desigur, dacă ar fi existat amprente plantare pe podeaua sălii de baie..., se opri el încruntându-se. Ofițerul privi fix spre podeaua de lemn pentru câteva clipe. Apoi, își ridică din nou privirea spre McNamara și continuă. — Problema este că am atins biroul de aici, arătă el cu capul spre masa pe care se găsea un laptop și spre cele două rafturi de cărți suspendate și aranjate cu grijă pe partea dreaptă a biroului. Am vrut să vedem dacă există vreo scrisoare care ar fi explicat sinuciderea… Și am găsit una, scrisă pe computer... Ecranul era încă aprins… Nu am atins rafturile de cărți, spuse el, iar acum își aplecă capul pentru a indica rafturile construite deasupra biroului. Și numai ce am trecut rapid prin bucătărie... Atâta tot, recunoscu el. Chipul îi devenise din ce în mai stacojiu pe măsură ce își prezenta raportul. McNamara mai așteptă câteva clipe să vadă dacă vreunul dintre ceilalți ofițeri mai dorea să adauge ceva. Când își dădu seama că nimeni nu era dornic să își aducă aportul la raportul lui Fraser, le ordonă pe un ton sever: — Puteți pleca cu toții acum. Mâine, înainte să vă începți tura, vă veți prezenta cu toții la biroul Sergentului pentru a-i da raportul. Acum mergeți și întrebați oamenii de afară dacă au văzut sau au auzit ceva în seara aceasta, iar apoi, sunteți liberi să vă întoarceți la secție și să scrieți un raport amănunțit privind tot ce ați făcut și de ce, bineînțeles, se gândi el să adauge, pentru că, în fond, ofițerii nu îi spuseseră încă ce îi determinase să se comporte atât de bizar. — Da, domnule, ofițerii răspunseră într-un glas și se întoarseră să plece. McNamara îi opri și îi întrebă pe Fergusson și Dunbar: — Voi doi de ce arătați atât de bătuți? Dunbar se codi, foindu-și picioarele pe loc, dar Fergusson răspunse imediat. — Am dat peste un grup de cinci oameni, domnule. Erau beți și au devenit agresivi. Din păcate, au fugit înainte să putem chema întăriri. Ceea ce vedeți este rezultatul altercației pe care am avut-o cu ei înainte să fugă, ridică ofițerul din umeri. — Înțeleg, spuse McNamara, deși se cam îndoia el că ofițerul îi spusese adevărul. Sunteți liberi, le spuse Inspectorul Șef. Cei patru ofițeri părăsiră apartamentul în grabă, sub ochii iscoditori ai lui McNamara, al cărui instinct îi trezise unele întrebări destul de supărătoare în minte. Fie avea niște oameni incompetenți în trupele din subordine, ceea ce nu prea îi venea să creadă pentru că lucrase cu ei în trecut și îi dovediseră că își cunoșteau meseria, sau altceva era la mijloc. Ceea ce citea în ceea ce se întâmplase, îi stârni furia și îi puse o lucire metalică în ochi. — Treceți la treabă, lătră el la Steven și, imediat după aceea, îi întoarse spatele pentru ca acesta să nu i se mai poată plânge. DCI știa că indiferent cât de mult s-ar fi plâns criminaliștii, lucrurile tot nu s-ar mai fi putut îndrepta. Ochii săi îi găsiră pe Jo și Mike în apropiere de ușa de la intrare și Inspectorul Șef le făcu semn să i se alăture lângă fereastră. Acesta dorea să obțină unele răspunsuri și nu ar fi dorit să deranjeze echipa criminalistă de la treaba lor. Cu toate acestea, nu putea nici să iasă afară pentru a discuta cu detectivii. Se îndoia că spectatorii își părăsiseră deja locurile din fața clădirii. Este uimitor cât de curioși au devenit oamenii în zilele acestea, reflectă el. — Deci, Jo, dă-mi un raport clar. Vreau să știu cum am fost informați de această crimă și despre ce s-a întâmplat după aceea, o invită el pe detectivă să vorbească atunci când cei doi ajunseră lângă el. — Da, domnule, dădu ea din cap, dar inima i se strânse cu teamă. Știa că, de obicei, îi mergea gura în legătură cu detalii neimportante, iar DCI nu părea să fie în toane prea bune în seara aceea, dornic să îi asculte toate digresiunile. Ar fi preferat ca Inspectorul Șef să-i fi cerut lui Mike să prezinte raportul. — Dispecerul a primit un apel în jur de două dimineața. Flăcăul care împarte apartamentul cu victima tocmai venise înapoi acasă și mai că a căzut peste cadavru în cada de baie. Luase la bord câteva băuturi – puțin mai multe decât numai câteva, după părerea mea, menționă ea, dar când observă că ochii lui McNamara s-au îngustat, se întoarse imediat la fapte. Puștiul nu s-a mai obosit să aprindă lumina, știți, și s-a dus direct în sala de baie, explică ea, fluturându-și mâna. Brusc, se opri, își îndreptă umerii și apoi, înclinându-și capul, reflectă pentru o clipă. După aceea remarcă: — Acest lucru este chiar ciudat, domnule. Puștiul a spus că nu era nici o lumină în baie și de aceea s-a împiedicat de papucii victimei și a căzut peste cadavru în cada de baie. Cămașa lui este pătătă cu sânge unde a atins una dintre încheieturile victimei. — Și a menționat acest lucru și ofițerilor de patrulă? o întrebă McNamara, iar gura i se strânse într-o linie aspră. — Așa cred, interveni Mike. Prima dată când am auzit despre acest lucru a fost de la ofițerii de patrulă. Noi am vorbit cu puștiul abia după aceea. Așa că da, este adevărat. La naiba, știau acest lucru, explică el pe un ton hotărât și dădu din cap pentru a își sublinia cuvintele. — Deci nimeni nu s-a întrebat de ce flăcăul a decis să se sinucidă pe întuneric? îi întrebă McNamara cu uimire. — Nu prea, ezită Jo să spună, dar când am întrebat exact acest lucru, unul dintre ofițerii de la patrulă a avansat ideea că flăcăul s-a sinucis când mai era încă lumină afară... Dar știți ce, eu totuși nu am văzut nici un fel de fereastră în sala de baie. Ar fi trebuit să aprindă lumina oricum, observă ea, iar o încruntare îi apăru între sprâncene. Iar medicul legist chiar a spus că totul s-a petrecut în timpul nopții, spuse ea, dând din cap. Mike îi aprobă cuvintele, iar apoi remarcă și el: — Cineva a făcut o greșeală, șefule. Au stins lumina înainte să fi părăsit apartamentul. Este posibil ca ucigașii să nu fi știut că flăcăul avea un coleg de apartament și nu locuia singur. Este de asemenea posibil ca ei să se fi temut că lumina ar fi atras atenția cuiva. Cred că intenția lor a fost ca să fie găsit corpul mai târziu, probabil într-o zi sau două. În mod sigur ar fi mirosit până atunci cu căldura asta din apartament. Din câte văd, victima ținea două radiatoare aprinse. Oricum, așa cum a menționat Jo deja, medicul legist a decretat că puștiul nu a murit decât cu două sau trei ore înainte să fi fost găsit de către prietenul său așa că... — Unde-i flăcăul acela? Colegul de apartament? întrebă McNamara pe un ton aspru. — Este cu James, într-una dintre mașinile de patrulă de jos, îi explică Jo. Bietul puști era speriat rău de tot. Încă mai se smiorcăia când am ajuns aici, iar nouă, lui Mike și mie, ne-a luat mai mult de jumătate de oră să ajungem în partea aceasta a orașului, recunoscu ea. Apartamentul lui Mike se găsea în Leith și numai traficul lejer din timpul nopții îi ajutase să ajungă pe Salisbury Road într-un timp atât de scurt. Jo spera ca McNamara să nu îi ceară să-i explice de ce i-a luat atât de mult timp să ajungă la fața locului. Inspectorul Șef știa că ea nu locuia atât de departe de Newington. Detectiva nu avea nici un chef să își expună activitățile ei extracuriculare cu Mike. — Eram convinși că va trebui să-l ducem la spital până la urmă, dar, din fericire, James, care a ajuns numai cu puțin înaintea noastră, a reușit să-l liniștească suficient și să-l ia cu el afară la mașinile de poliție. De fapt, acolo am și vorbit cu el puțin, își termină ea explicația și trase adânc aer în piept. — În regulă, Jo, voi vorbi cu el curând. Acum continuă. — Deci când am ajuns aici, medicul legist și echipa criminalistică ajunseseră deja. Nici după cinci minute de la sosirea noastră, medicul a declarat că nu era sinucidere, iar Steven a început să urle la ofițerii de patrulă. Se certau ei deja, înainte ca medicul legist să declare crima, dar după aceea... Ce a urmat, domnule... ați văzut și singur, ridică ea din umeri și gura i se strânse, nefiind în stare capabilă să găsească cuvintele potrivite pentru a-i explica Inspectorului Detectiv Șef tot ce se întâmplase. — Înțeleg, spuse McNamara, iar apoi începu să patruleze prin fața ferestrei, gâdindu-se la tot ce aflase de la detectivii săi. În regulă, Jo, se întoarse el spre detectivă. Voi doi rămâneți aici să monitorizați echipa criminalistică. De obicei, Steven este atent la detalii, dar în seara aceasta este prea furios și s-ar putea să nu gândească taman cum trebuie. Nu mai vreau nici un fel de greșeli. Mike, ține-ți ochii pe laptopul acela, îi indică cu degetul laptopul victimei de pe birou detectivului. Vreau ca unul din experții noștri să îi arunce o privire și să vadă dacă se găsește ceva acolo care să arunce vreo lumină asupra acestei încurcături. Întreabă-i dacă există vreo cale să determine cine a scris nota de sinucidere. Dacă există ceva specific care ar indica spre cineva sau ceva, ridică el din umeri, cu toate că se îndoia el că ar ieși ceva din chestia aceea. De asemenea, mai trebuie să vedem dacă există ceva care ne-ar indica motivul pentru această crimă. Nu se știe niciodată, mai spuse el, iar apoi se îndreptă spre ușa de la intrare. Sunt în continuare disponibil pe telefonul mobil dacă mai aveți nevoie de mine, se gândi DCI să menționeze. Nu era ca și cum ar mai fi putut să se întoarcă la Bryony, așa că acum nu-l mai deranjau intruziunile. Detectivii îl priviră părăsind apartamentul, iar apoi, se priviră unul pe celălalt. Mike oftă, iar apoi strigă: — Steven, dă-mi una din pungile acelea pe care le ai pentru probe. Trebuie să vâr laptopul ăsta de aici într-o pungă.
0 Comments
Leave a Reply. |
Categories
All
ArchivesThis website uses marketing and tracking technologies. Opting out of this will opt you out of all cookies, except for those needed to run the website. Note that some products may not work as well without tracking cookies. Opt Out of Cookies |