PROLOG - MAUDE ARE O SURPRIZĂ NEPLĂCUTĂMicul câine de vânătoare mârâi și trase de lesă cu putere, ceea ce o făcu pe bătrâna Maude să sară în față. Mișcarea brutală o surprinse pe aceasta și femeia mai că era să cadă în nas. În mod obișnuit, mersul la plimbare cu Missy însemna că nu trebuia decât să meargă la un pas moderat alături de cățea, adâncită în propriile sale gânduri. Plimbările lor liniștite o ajutau pe Maude să-și organizeze ideile, să-și facă planuri sau să se gândească pe îndelete la ceva ce a citit sau a văzut la televizor. Bătrâna ei cățea de vânătoare nu reacționase niciodată atât de impredictibil sau, cel puțin, nu în ultimii șase ani. Nu era niciodată neliniștită, nici măcar atunci când se găsea în preajma unor câini mult prea jucăuși sau a unor câini mai ostili. Plimbările lor urmau mereu același traseu. În timpul dimineții, se plimbau la un pas leneș de-a lungul malului râului, iar noaptea urmau cărarea ce se întindea de-a lungul zănoagei de lângă casă. Missy de obicei mergea puțin mai în față, nici prea repede, nici prea încet, iar Maude o urma alene, la un pas confortabil. De-a lungul acelor ultimi ani, trupul lui Maude devenise din ce în ce mai fragil și femeia nu mai avea puterea să se lupte pentru a controla un câine, chiar dacă al ei nu era ditamai dulăul. Maude avusese ea unele dubii la început, dar fost foarte mulțumită să vadă că Missy s-a liniștit după ce a ajuns la o anumită vârstă. Se cam temuse ea că nu va fi capabilă să o controleze atunci când va înainta în vârstă, iar artrita ei se va agrava. — Missy, liniștește-te, fată, îi comandă Maude cățelei cu toată autoritatea pe care și-o putea aduna după spaima pe care tocmai o trăsese. Pentru o clipă, femeia chiar că se văzuse aruncată la pământ, iar acel lucru o înspăimântase de-a binelea pentru că nu credea că ar mai fi avut puterea să se ridice în picioare din nou după aceea. În ultimul timp, nu prea mai putea conta ea pe ajutorul genunchilor ei. Femeia se gândi să tragă de lesă sperând că astfel Missy va înțelege să revină la pasul liniștit de plimbare pe care amândouă îl agreau. Cu toate acestea, gestul ei nu avu nici un succes. Missy prinsese urma unui miros puternic, iar instinctele sale primare umbreau tot dresajul prin care trecuse până atunci. Acum bătrâna cățea acționa mânată numai de acele instincte, iar acestea o împingeau să-și continue goana. Din cauza lor uitase de toate neplăcerile ce veniseră o dată cu trecerea anilor și chiar și de încheieturile ce îi cam înțepeniseră și ele o dată cu înaintarea în vârstă. Urma lăsată de acel miros se dovedea fascinantă. Câinele de vânătoare, care încă mai zăcea în adormire undeva înlăuntrul lui Missy, se trezise brusc la viață. Câinele deja pătrunsese într-o zonă mai specială și acum mersul ei era mult mai vioi. Comenzile lui Maude îi treceau pur și simplu pe lângă urechi. Cățeaua mârâi înfiorător din nou. Sunetul era înspăimântător și un fior de frică se strecură pe șirea spinării lui Maude. Sunetul acela feroce pe care îl scotea cățeaua ei, care, în mod normal, era un animal blând și bine educat, îi ridicase părul de pe ceafă. Femeia avu senzația că niște picioare păroase de păianjeni i se târau pe spate și se cutremură. Cu teamă, Maude privi instinctiv în jur. Degetele îi tremurară pe lesă când ochii îi trecură peste vasta zonă împădurită din dreapta ei. Strălucirea lunii de la miezul nopții îmbăia copacii într-o lumină ireală. Maude își plimbase câinele în zona aceea împădurită de ani de zile și o știa la fel de bine ca și pe dosul propriei sale palme. Cu toate acestea, în seara aceea, femeia observă pentru prima dată înfățișarea amenințătoare a pădurii pe timpul nopții. Missy începu să alerge brusc, iar asta nu îi căzu bine lui Maude absolut deloc. De ceva vreme, artrita îi cam restricționase mișcările, iar acum erau zile în care nu putea face nimic mai mult decât să-și târască picioarele după ea și, din păcate, aceea era una dintre acele zile, ceea ce o determină pe Maude să bombăne și să își blesteme câinele. Devenise evident că micuța sa cățea dorea neapărat să ajungă într-un anume loc. Acum, bătrâna se văzu nevoită să înceapă să strige pentru a își face câinele să se oprească din goana sa nebună, dar nici măcar strigătele ei nu avură nici un efect. Abia atunci își dădu ea seama că Missy se grăbea spre hidrantul ei favorit, iar acel fapt îi mări femeii și mai mult confuzia. Missy ar fi trebuit să știe până atunci că vor ajunge și la acel hidrant mai devreme sau mai târziu. Doar acesta reprezenta unul dintre punctele de mare interes din timpul plimbărilor lor. — Ușor, fată, ușor, încercă ea din nou să o domolească pe cățea și să o facă să își încetinească pasul, dar nu avu succes. Missy își continuă galopul forțat și, în același timp, o târî în urma ei pe biata Maude, pe care deja o străpungeau durei ascuțite prin toate oasele. În felul ei, Maude avea un mare respect față de mișcare. Doctorul o avertizase mereu și mereu că trebuia să se miște cât mai mult pentru că altfel încheieturile ei o vor durea și mai tare și i se vor anchiloza și mai mult. Ea îi ascultase sfatul, dar pentru ea a face mișcare însemna să se plimbe la un pas moderat, nu să alerge de nebună în urma câinelui pe câmp. Nu fusese ea prea atrasă de jogging nici în tinerețe și, de altfel, nu înțelesese niciodată care ar fi fost rațiunea de a alerga fără a avea nici un fel de destinație precisă în minte. Acum, însă, genunchii ei nu erau obișnuiți cu un astfel de abuz și, evident, începură să protesteze zgomotos în urma efortului la care erau supuși pe nepusă masă. Femeia își blestemă din nou micuța cățea, dar înjură și acel lucru care avusese puterea să-i transforme animalul de companie, care, în general, era destul de ascultător, într-o bestie. Bătrâna femeie abia mai reușea să țină pasul cu câinele. Nu putea să ignore nici ritmul înfiorător și nici genunchii care îi erau torturați cumplit. Nici măcar nu-și dădea seama că începuse să îi curgă lacrimi pe obraji din cauza durerii, așa că nu se obosi să le șteargă. Dar, în ciuda tuturor chinurilor prin care trecea, nici măcar nu-i trecu prin minte să dea drumul lesei din mână. Maude se simți extrem de recunoscătoare când, în sfârșit, Missy se opri în fața blestematului acela de hidrant și își închise ochii de ușurare. Câteva minute bune nu făcu altceva decât să respire profund și să profite de răgazul oferit pentru a-și odihni genunchii torturați. Nu mai era conștientă de nimic din ce se întâmpla în jur. Acum câinele urla și mârâia. Să fie sinceră cu ea însăși, Maude nu auzise niciodată ceva asemănător ieșind din gura lui Missy, iar inima începu să-i bată puțin mai tare. Dar, în ciuda acelor zgomote feroce, femeia tot trebuia să-și tragă sufletul, așa că nici măcar nu se obosi să vadă ce se întâmpla. Nici un alt sunet nu-i ajungea la urechi, așa că nu credea că s-ar fi găsit în vreun pericol. Nu că i-ar fi păsat ei prea mult de așa ceva în acel moment. Avea alte lucruri mai importante în minte, cum ar fi fost durerea ascuțită din încheieturi și respirația greoaie. Numai când i s-a mai ostoit durerea săgetătoare din genunchi cât de cât și a devenit mai suportabilă, Maude se decise să vadă de ce drăgălașul ei animal de companie se transformase într-o ființă primitivă. Acum urletele înspăimântătoare ale câinelui încetaseră, dar mârâitul lui devenise mai profund și mai urât decât înainte, iar bătrâna femeie nu-și mai permitea să ignore lumea înconjurătoare. Când își deschise ochii în sfârșit, Maude îngheță pe loc și nu reuși să facă nimic mai mult decât să se holbeze. Pur și simplu, nu se mai putea mișca, iar degetele îi deveniseră stană de piatră pe lesă. Maude își deschise gura pregătită să urle, dar nu ieși nici măcar un sunet din gura ei. Strigătele îi rămăseseră blocate undeva în gâtlej, chiar dacă ea putea să le audă încă reverberând undeva în mintea ei. Ochii i se lărgiseră din cauza șocului, iar pielea de pe față i se întinsese pe oase, în timp ce sângele se retrăsese. Păianjenii care îi umblau pe șirea spinării mai devreme se multiplicaseră, iar picioarele lor păroase lăsau dâre de spaimă în urma lor. Picioarele femeii începură să tremure și aceasta se întrebă pentru o fracțiune de secundă dacă va avea tăria să rămână în picioare. Acum, luna tocmai ieșise de-a binelea dintre nori și femeia avea o imagine clară asupra hidrantului, unde se îmbăia în lumina lunii un cap desprins de trup. Ochii înspăimântați ai lui Maude analizară marginile franjurate ale pielii care, probabil, odată acoperise un gât foarte grațios. Urme de sânge mânjeau ceea ce fusese cândva un gât lung și suplu. Cum capul încă mai sângera, ochii șocați ai lui Maude urmăriră traiectoria în jos a picăturilor de sânge cu o fascinație morbidă. Acestea se topeau în balta întunecată de sânge aproape coagulat care acoperea iarba lipicioasă de-acum de la baza hidrantului. Maude își întoarse din nou privirea spre capul atârnat. Ochii deschiși și fără viață se holbau la ea și femeia remarcă culoarea violetă neobișnuită a irișilor. Culoarea se stingea treptat chiar în fața ochilor lui Maude, și cu toate acestea, acea privire fixă o mesmeriza. Bătrâna femeie trebui să facă un efort uriaș, dar, într-un final, reuși să-și desprindă ochii de la acele pupile reci, hipnotice. Își ridică privirea deasupra capului și abia atunci observă că acesta fusese atârnat de hidrant cu un nod făcut din părul victimei. Cum Maude avea senzația că mintea îi fusese invadată de o bulă de ceață, își scutură capul ca să și-o limpezească. Își dădea ea seama că ar fi trebuit să facă ceva sau să cheme pe cineva, pentru că nu putea să plece de acolo, pur și simplu, și să lase capul atârnând de hidrant de unul singur. Generația ei fusese crescută cu un simț al dreptății și al responsabilității puternic, iar ea nu era în stare să-și ia ochii de la acel tablou terifiant, să-și ia picioarele la spinare și să se ducă acasă fără un cuvânt. Abia atunci își aminti de telefonul celular pe care nepoata sa îi ceruse insistent să-l ia cu ea peste tot. Cu o mână tremurătoare, îl scoase din buzunar și apoi începu să formeze 999. Între timp devenise conștientă că era singură acolo, însoțită numai de cățeaua ei de vânătoare. Se găseau lângă zănoagă, iar cea mai apropiată clădire se afla la o depărtare destul de apreciabilă, probabil la mai mult de cinci sute de metri depărtare. Dacă ar fi fost să i se întâmple ceva, se îndoia că Missy ar fi fost în stare să o protejeze. Deja cățeaua își folosise toată energia disponibilă numai pentru ca să prindă urma mirosului pe care îl vânase cu atâta dedicație și cu mârâiturile acelea feroce pe care le scosese. Acum aceasta doar gâfâia și, după cum se părea, își pierduse orice fel de interes în capul retezat, ceea ce chiar că i se păru curios lui Maude. În timp ce aștepta să i se răspundă la apel, ochii lui Maude trecură peste zona înconjurătoare cu spaimă. Brusc, umbrele copacilor, pe care îi iubise atât de mult în trecut, păreau să ascundă pericole pe care femeia nu și le mai imaginase înainte. Gândul că era careva ascuns acolo și că acel cineva o pândea din depărtare i se strecură în minte, iar buzele începură să-i tremure. Vocea operatorului de la serviciul de urgențe o făcu să tresară și mai că scăpă telefonul din mână. Totuși, reuși să îl recupereze rapid, iar apoi, cu o voce ezitantă, îi explică dispecerului tabloul pe care îl avea în fața ochilor. Teama că operatorul nu o va crede o făcea să vorbească cu dificultate. Maude nu ar fi putut să-l condamne pe acesta. Scena că prezenta, într-adevăr, unele accente de film de groază. Femeia era, însă, recunoscătoare că sărbătoarea de Halloween nu urma să aibă loc decât peste câteva săptămâni, pentru că, altfel, operatorul de la serviciul de urgențe ar fi sfătuit-o să se ducă acasă, să bea o ceașcă cu lapte cald și să meargă la culcare. Nu ar fi uitat să-i amintească și să înceteze să se mai uite la decorațiunile vecinilor. Maude spuse o rugăciune de mulțumire în gând. Știa ea când era cazul să își arate recunoștința. CAPITOLUL 1 - MCNAMARA DECIDE SĂ ACȚIONEZEMcNamara își frecă fruntea cu degetele, iar apoi își aruncă privirea spre ceasul de la mână cu nerăbdare și se strâmbă. Era aproape opt seara. Încă o dată, muncise o zi întreagă, în ciuda promisiunii pe care și-o făcuse de a nu mai sta la birou peste orele de program, în special când nu avea un caz activ. Știa el că urma să înregistreze destule ore suplimentare atunci și că nu va mai rezista multă vreme dacă ar fi continuat să urmeze un regim atât de brutal de muncă. Fiecare om avea anumite limite, iar Inspectorul Șef era destul de realistic să recunoască faptul că va veni acea vreme și pentru el și că într-o zi va trebui să plătească prețul pentru lipsa sa de respect față de propriul său trup. Bărbatul își scutură capul și murmură câteva cuvinte bine alese pe sub barbă. Bărbatul se ridică în picioare și își întinse mușchii încordați, iar fibrele sale musculare încordate protestară puternic. Se strâmbă când simți furnicăturile înțepătoare din gambe, din mușchii de la umeri și de la gât. În astfel de momente, se simțea bătrân, chiar mai în vârstă decât era, iar să se gândească la vârsta lui era unul dintre lucrurile care îi displăceau cel mai mult. Omul se îndreptă spre fereastră și își aruncă privirea înspre scuarul de la colț, înfigându-și mâinile în buzunare. Privea el pe fereastră, dar ochii lui nu înregistrară cuplurile care se plimbau ținându-se de mână sau tânăra mămică mândră, care împingea un cărucior albastru. Mintea lui McNamara era departe, cutreierând cu totul alte cărări. Ochii lui verzi păreau distanți și reci, ca și cum ar fi încercat să ia o hotărâre în legătură cu ceva anume. Bărbatul era singur în birou, așa că nu se mai obosea să își supravegheze expresia. Brusc, o lumină metalică îi străluci în ochii, semn că a ajuns la o concluzie. Inspectorul se hotărâse să o sune pe Bryony din nou, ba chiar mai mult, să se ducă și să îi facă o vizită. Se gândea că trecuse deja de mult timpul când ar fi trebuit să o facă. De-a lungul ultimelor săptămâni, McNamara se tot gândise la tânăra femeie, ba chiar constant, ceea ce îl sâcâise destul de mult. Nu și-o putea scoate din minte defel. Când închiseseră cazul de pe Strada Privighetorii, fusese convins că o va uita destul de curând și că își va putea continua viața apoi, așa plictisitoare și aridă cum ar fi putut ea părea uneori. El nu era o persoană foarte sociabilă și așa îi și plăcea să fie. Era un singuratic și funcționa foarte bine de capul lui. Problemele apăreau atunci când interacționa cu oamenii din afara vieții sale profesionale. Legăturile sale romantice erau trecătoare și nu durau niciodată suficient de mult pentru a atinge un anumit nivel de intimitate. Deși probabil că exagera cam mult când folosea termenul de romantic atunci când venea vorba despre legăturile lui de amor. El întotdeauna reușise să evite orice fel de încurcături romantice, iar toți bărbații care îl cunoșteau îi invidiau talentul de a se desprinde cu ușurință din orice fel de legături nedorite. McNamara petrecuse o a doua noapte în casa lui Bryony atunci când s-a încheiat cazul de pe Strada Privighetorii. Petrecuse acea noapte în patul ei chiar de la început. În fond, nu era nimeni acolo care să-l oprească. Cu toate acestea, s-a simțit obligat moral să se rețină de la a-i face vreun avans femeii și nu s-a prea bucurat de acel moment. S-ar fi simțit ca un ticălos doar pentru că s-ar fi gândit să profite de apropierea dintre ei atât de curând după ce femeia supraviețuise atacului vicios al criminalului. Acea creatură, după cum îi plăcea polițistului să se gândească la ucigașul de pe Strada Privighetorii, încercase să o violeze și să o ucidă pe Bryony, iar circumstanțele i-au dictat detectivului purtarea. Atunci se gândise numai că trebuia să o protejeze pe tânăra femeie, chiar dacă și numai de amintirea atacului acela sălbatic a cărei victimă fusese. Crezuse că va avea o șansă cu ea mai târziu, dar, în ciuda a tot, acea fereastră de oportunitate se închisese a doua zi, spre propriul lui necaz. Acel Cerber, vecina mai în vârstă a lui Bryony, doamna Stevens, apăruse la ușa fetei dimineața la prima oră, ca și cum ar fi vrut să se asigure că nimic nelalocul lui nu s-ar fi întâmplat între ei doi. Când a dat cu ochii de ea, McNamara a preferat să se întoarcă la secția de poliție și să le lase pe cele două femei singure. El, unul, nu-i putea ierta bătrânei egoismul care, în fapt, condusese la atacul asupra fetei și știa că, de aceea, nu s-ar fi putut comporta civilizat față de ea, sub nici o formă, ba chiar că probabil ar fi reacționat mult mai rău dacă ar fi rămas. Se cunoștea destul de bine pe el înuși și știa că nu era o persoană iertătoare. De asemenea, omul obișnuia să țină un răboj foarte precis când venea vorba despre asemenea lucruri. El, unul, nu putea uita și nu putea ierta. Nu-i stătea în fire. Detectivul o sunase pe Bryony de câteva ori după aceea. McNamara pretinsese că dorea numai să vadă cum o mai ducea și încercase să nu își cerceteze motivele prea în profunzime. Îi era teamă să descopere că fie încerca să se mintă pe sine însuși ori pe ea, iar lui nu îi surâdea nici una, nici alta. Bărbatul nu era un laș, de fapt, dar acum așa se și simțea. Omului îi plăcea să își păstreze sentimentele și gândurile doar pentru sine, iar, de aceea, era extrem de conștient că nu putea fi complet deschis față de ea. Și cu toate acestea, după câteva nopți albe, McNamara trebui să recunoască faptul că sentimentele lui pentru tânăra aceea încăpățânată depășeau o simplă atracție temporară pentru ea. Spre groaza lui, femeia își croise încet drum în inima și mintea lui, iar, acum, el nu se mai putea descotorosi de amintirile pe care le avea despre ea. McNamara se încruntă și își scutură capul. Trebuia să își recunoască înfrângerea, cel puțin pentru moment. Cu hotărâre, se întoarse la biroul său și se așeză din nou pe scaun. Își luă telefonul celular de pe birou și rapid, ca nu cumva să se mai poată răzgândi, îi formă numărul. Apoi așteptă, cu nerăbdarea lui caracteristică, să-i audă vocea femeii la telefon. Degetele lui băteau darabana pe birou într-un staccato din ce în ce mai rapid. Când își dădu seama de ceea ce făcea, își opri mișcarea degetelor și se încruntă. Femeii îi luă destul de mult timp să îi răspundă, iar în tot acel timp, el își încleștă și își descleștă pumnii cu iritare. Inspectorul Șef avea impresia că soneria telefonului îi suna de rău augur în urechi, iar ochii i se îngustară atât de mult încât ajunseră două fante oblice. Omul nici măcar nu își dădu seama că un zâmbet i s-a urcat pe buze în momentul în care vocea însorită a lui Bryony se auzi pe linia telefonică. — Bună, spuse ea cu respirația întretăiată, ca și cum ar fi fugit să răspundă la telefon, iar inima lui se opri pentru o secundă. — Sunt eu, McNamara, replică el, iar apoi nu mai spuse nimic timp de câteva secunde. Înspăimântat, bărbatul își dădu seama că nu își mai amintea ce dorea să-i spună sau care era motivul apelului lui, iar acum se chinuia să-și găsească cuvintele. — Mă întrebam ce mai faci, continuă el, spunând primul lucru ce-i veni în minte, brusc nesigur de sine însuși. Iar acela era un lucru nou. El nu era niciodată nesigur așa că se încruntă când deveni conștient de propria lui prostie. Nu trecuse niciodată prin ceva similar, nici măcar atunci când încercase să obțină prima lui întâlnire pe vremea când avea numai treisprezece ani, iar reacția lui nu îi plăcu defel. McNamara așteptă câteva secunde lungi, ciulindu-și urechile, dar nu auzi nimic altceva decât staticul de pe linie și se întrebă dacă nu cumva femeia a deconectat convorbirea. Brusc îi trecu prin minte gândul că Bryony nu se prea bucura de apelul lui și simți cum ceva rece ca gheața i se răspândea peste tot înlăuntrul corpului lui. Cu o hotărâre de oțel, bărbatul decise să numere până la cinci. Dacă ea nu ar fi spus nimic până atunci, el urma să fie cel care va termina conversația. Se uită prin jurul biroului său, pretinzând că nu era suficient de interesat de ce urma să se întâmple și numără secundele în gând. Ajunsese abia la trei, când un oftat ușor îi ajunse la urechi. — Sunt bine, spuse ea pe o voce blândă. Și tu? îl întrebă ea, iar acum ezitarea ei se auzi clar pe linie. — Doar muncă, știi cum este, răspunse el ca un automat, iar, apoi, o altă pauză se întinse câteva secunde. Ești ocupată în seara aceasta? o întrebă el, când își regăsi curajul din nou. — Nu chiar, replică vocea ei catifelată. Te-ai gândit la ceva anume? — Nu am planificat nimic, recunoscu el. Mă gândeam numai că am putea ieși să bem ceva împreună sau... la o cafea, poate... McNamara se urî pe sine pentru că putea el însuși să discearnă nesiguranța din tonul său și își strânse pumnul pe masă. Ura faptul că o mână de femeie avea puterea să îl facă să se simtă atât de nesigur pe el însuși încât să nu mai fie în stare să își adune ideile și să articuleze o propoziție coerentă. — Mi-ar place așa ceva, răspunse ea. Dar am ajuns deja acasă... — Înțeleg, răspunse McNamara, iar de data aceasta nu mai exista nici o îndoială. Oțelul revenise în tonul său. El presupuse că femeia îi făcea vânt, iar mândria lui nu putea să accepte așa ceva cu grație. Așteptările lui înclinaseră spre un rezultat total diferit când și-a formulat invitația, iar refuzul ei blând îi rănise egoul. — Nu, nu m-ai înțeles, se grăbi ea să spună, iar el surâse când îi percepu graba din voce. McNamara știa că Bryony avea o idee destul de clară despre felul lui de a fi. Probabil că femeia își imaginase că el va închide telefonul imediat. — Nu spuneam că nu sunt disponibilă în seara aceasta, Bryony preciză pentru a se asigura că nu exista nici un fel de îndoială în mintea lui. Reproșul ușor din glasul ei îl făcu pe inspector să se simtă cumva vinovat. — Voiam doar să spun că aș prefera ca tu să vii la mine pentru băutura aceea. Sunt deja acasă și, da, e adevărat, nu mă mai simt în stare să ies în oraș din nou. Dar tot aș vrea să petrec seara cu tine, dacă ai putea veni tu până aici, își clarifică ea declarația precedentă cu răbdare, de parcă i-ar fi vorbit unui copil. McNamara se decise să îi ignore tonul vocii și, pur și simplu, să se bucură când auzi că și ea dorea să își petreacă seara cu el. Cu toate acestea, ori de câte ori se gândea la casa ei, îi apărea și doamna Stevens în minte și nu exista nici cea mai mică urmă de îndoială în mintea lui că ar fi putut trăi foarte bine dacă nu ar mai fi văzut-o pe acea femeie niciodată. — Și va face parte și doamna Stevens din compania de la tine de-acasă în seara aceasta? o întrebă el pe un ton rece. Ar fi vrut ca vocea să-i sune mai plăcut sau cel puțin mai indiferentă, dar sentimentele lui pentru bătrâna cotoroanță erau foarte puternice și nu ar fi reușit să reacționeze altfel. Ultimele amintiri pe care le avea despre ea erau mai mult decât suficiente ca să îl facă să scrâșnească din dinți cu putere. Bryony râse și îi spuse: — Nu, nu, nu-ți fă griji. Deja a fost pe la mine în după-masa aceasta la ceai și chiar spunea că se va duce la culcare mai devreme în seara aceasta. Nu se simțea nemaipomenit, dacă știi ce vreau să spun. Nu a prea fost în toane bune zilele acestea. Știi tu, din cauza răcelii și umezelii din aer... Sunt sigură că nu o vom auzi absolut deloc în seara aceasta, îl asigură ea pe un ton liniștitor. — Bine atunci, se decise McNamara. Puțin îi păsa lui că se răcise vremea și îi păsa și mai puțin de felul în care se simțea bătrâna cotoroanță din cauza frigului. Lui îi păsa doar de faptul că Bryony îi dăduse lumină verde și putea să meargă să o vadă. — Voi fi acolo cam în cincisprezece minute, în funcție de trafic, o informă el pe un ton serios. — Te voi aștepta liniștită la fereastră, așa că nu te grăbi, glumi ea. Îl surprinse faptul că și o glumă atât de stupidă din partea ei avea puterea de a-i aduce un zâmbet pe buze. — Voi ține minte, răspunse el neașteptat de blând și, apoi, închise telefonul, fără să își dea seama că nu spusese nici măcar la revedere sau orice altceva de acel gen. Nu-i stătea în fire, de fapt. Cea mai mare parte a convențiilor sociale reprezentau o mare necunoscută pentru el, dar aceasta nu însemna că el le ducea cumva lipsa. Nu pierduse niciodată vreo clipă de somn gândindu-se la subtilitățile de comportament pe care el le încălca în mod constant. CAPITOLUL 2 – AȘTEPTĂRI ȘI PRESUPUNERIInspectorul Șef își smulse haina cu nerăbdare de pe cuierul ascuns într-un colț al biroului său, iar apoi părăsi încăperea în atât de mare grabă că toată lumea din biroul diviziei detectivilor se uită după el cu uimire. În graba lui, omul uitase să țină ușa, iar aceasta se închisese cu un pocnet răsunător în urma lui. Se gândise el să ceară să i se repare ușa de mai multe ori, dar aceasta nu devenise o prioritate pentru el încă. Acum, însă, situația se schimbase, iar el își făcu o notă mentală să-l cheme pe omul de la întreținere a doua zi de dimineață la prima oră. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, McNamara își aruncă privirea peste oamenii ce se găseau în biroul comun al detectivilor, iar apoi aruncă peste umăr, adresându-se tuturor și nimănui în special: — Mă găsiți la telefon dacă aveți vreo urgență. Inspectorul nu mai așteptă să primească vreun răspuns, ci își continuă drumul spre ieșire, mormăind sub barbă: Sper să nu aveți nevoie de mine, măcar pentru o nenorocită de seară. După aceea, omul se îndreptă spre parcarea subterană, coborând scările în goană, grăbit să-și scoată mașina și să se ducă la Bryony acasă. *** De-a lungul întregului drum până la casa lui Bryony, McNamara s-a tot mustrat pe sine pentru că reacționa de parcă era un adolescent care murea de nerăbdare să ajungă la timp la prima sa întâlnire. Avea impresia că reacția sa era irațională, iar el, în mod obișnuit, prefera lucrurile care făceau sens. Se pierdea când lucrurile din jurul lui se schimbau și nu mai erau așa cum le știa el. Până la urmă, Bryony nu era altceva decât o altă femeie, iar el avusese parte de destule femei de-a lungul anilor. Relațiile sale erau probabil cam scurte, dar de cele mai multe ori, acel lucru era suficient pentru el. Poate că Bryony era într-un fel diferită de celelalte femei pe care le întâlnise înainte, dar era convins că întâlnirea pe care o avea cu ea în seara aceea nu merita atâta tam-tam. Pentru o clipă, mâna lui McNamara înțepeni pe volan. Nu avea nici cea mai mică idee dacă Bryony vedea vizita lui în aceeași lumină ca și el. Era foarte posibil ca ea să aștepte o cunoștință oarecare, nu un bărbat care se gândea la întâlniri și la tot ceea ce presupuneau acestea. McNamara se înfurie pe el însuși. Își încălcase regula sa de aur și acest lucru îl măcina. De-a lungul întregii sale vieți profesionale făcuse tot posibilul ca subordonații săi să nu își dea seama când se întâmpla ceva în viața lui sau cu el. Îi plăcea să creadă că reușise să își separe viața profesională de cea personală. Niciodată nu lăsase pe nimeni să vadă mai mult decât era el dispus să arate. Perfecționase acea atitudine atât de mult încât devenise o adevărată artă. Și cu toate acestea, acum le oferise oamenilor săi un motiv să își pună întrebări și să discute comportamentul lui. Trebuia să găsească o metodă mai bună ca să se descurce atât cu acea problemă cât și cu Bryony pentru că el, unul, nu putea continua să-și răstoarne viața cu capul în jos. Un astfel de lucru nu ar fi fost de dorit. Simțul lui acut de ordine nu îi permitea așa ceva, iar dacă el nu avea ordine în viața sa, nu putea funcționa. *** După un drum enervant prin traficul de la ora de vârf din timpul serii, un McNamara plin de frustrare își opri mașina în fața casei lui Bryony. Bărbatul trebui să zăbovească în mașină câteva secunde bune ca să se calmeze pentru că efectiv clocotea de iritare. Nu putea înțelege cum de atâția șoferi incapabili și-au obținut permisul de conducere. Aceștia reprezentau o adevărată durere de cap pentru el. Nu avea cum să îi evite pe șosea, iar lucrul care îi plăcea cel mai mult în viață era să conducă mașina. Inspectorul nu se opri nici măcar pentru o clipă să se gândească că poate felul în care el conducea reprezenta o și mai mare încercare pentru ceilalți șoferi. Lui îi plăcea să conducă rapid și riscant, dar, cu toate acestea, el nu vedea nimic rău în aceasta, ceea ce era chiar ironic. Bărbatul respiră profund de câteva ori și când a considerat că s-a calmat suficient, scoase cheia din contact. Casa alb cu albastru a lui Bryony, pe care el o plăcuse atât de mult când o zărise prima dată, îi atrase ochii imediat după ce a coborât din mașină. Din prima clipă în care a văzut acea casă, contrastul dintre albastrul strălucitor al ferestrelor și al ușii și albul lucitor al pereților îl făcuse să se simtă în largul său. Fără să vrea, privirea lui McNamara se îndreptă spre casa vecină, exact la timp pentru a vedea umbra unei mâini care împingea perdeaua la o parte. Se părea că bătrâna cotoroanță dorea să-i arunce o privire. Ochii iscoditori ai doamnei Stevens îl cercetară insistent, dar el preferă să pretindă că nu a observat că femeia îl spiona. Nu avea dispoziția necesară pentru o confruntare cu bătrâna zgripțuroaică. Spera numai ca ea să nu treacă pe la Bryony în seara aceea și să-i strice lui planurile, furând astfel din timpul pe care îl petrecea el cu ea. McNamara știa că bătrâna era capabilă să facă așa ceva numai pentru ca să-i facă lui în ciudă. Avusese destule experiențe neplăcute cu doamna Stevens în trecut și devenise precaut când venea vorba de ea. Gândul că ar fi putut veni pe nepoftite, astfel furând din timpul pe care îl avea el cu Bryony, îl făcu să strângă din dinți. Și acela era un obicei de care era conștient, dar pe care alesese să-l ignore, de asemenea. McNamara era maestru când venea vorba să ignore ceea ce nu dorea să vadă, atâta timp cât nu era ceva legat de un caz criminal. Atunci, el nu trecea cu vederea peste absolut nimic. Abia urcase treptele ce duceau spre ușa de la intrare a casei lui Bryony, că ușa se și deschise în fața lui. McNamara se simți plăcut surprins să remarce că Bryony îi așteptase într-adevăr sosirea cu nerăbdare. Aparent, femeia privise pe fereastră să-l vadă sosind, așa cum îi și promisese, iar un zâmbet larg îi flutură acesteia pe buze când dădu cu ochii de el. McNamara se simți extrem de ușurat văzând cu câtă plăcere îl primea Bryony. Se temuse că felul în care femeia se comportase cu el în trecut se datorase numai rolului pe care îl jucase el în timpul încercării grele prin care aceasta trecuse. Bărbatul nu voia să accepte gândul că femeia îi căutase sprijinul numai pentru că el fusese singurul bărbat disponibil să i-l ofere în acel moment. De fapt, de aceea o și evitase în ultimele câteva săptămâni. Cu excepția a vreo două apeluri telefonice, când i-a spus că voia doar să verifice dacă își revenise sau nu, detectivul nu făcuse nici cea mai mică încercare să-i vorbească după ce părăsise casa ei a doua zi după încheierea cazului Străzii Privighetorii. Lui McNamara nu i-a fost deloc ușor să acționeze astfel, dar cu toate acestea și-a păstrat distanța. S-a surprins de mai multe ori întinzând mâna spre telefon pentru a o suna și de fiecare dată și-a înăbușit intenția pe loc. — Eram sigură că vei uita de noi după ce ți-ai rezolvat cazul, detective, spuse ea, iar vocea ei blândă, la care se gândise atât de mult în ultimul timp, i se insinuă în inimă și o senzație de bine i se răspândi peste tot în corp. — Doar te-am sunat, nu-i așa? îi răspunse bărbatul morocănos, iar zâmbetul ei se lărgi și mai mult când îi auzi tonul. McNamara micșoră distanța dintre ei și îi atinse chipul cu un gest absent. — Ce ai zice dacă am intra în casă? o întrebă el pe un glas coborât. Bryony aprobă cu o înclinare a capului și se retrase câțiva pași în holul casei. McNamara o urmă, fixându-și ochii pe mișcarea discretă a șoldurilor ei. Avu însă grijă să îi urmărească toate mișcările pentru a putea să-și mute privirea în altă parte imediat dacă ea s-ar fi întors brusc. Omul bănuia că femeia nu ar fi fost prea încântată să-i vadă ochii pironiți pe partea de jos a corpului ei. Mirosul casei îi era familiar bărbatului și acesta avu senzația că până și casa îi ura bun venit. McNamara era sigur că nimic nu se schimbase de la ultima lui vizită acolo. Impresia lui că până și casa îi accepta prezența îl nedumerea. Nu era ca și cum ar fi tânjit să aibă o casă sau o viață de familie și nu-i plăcea deloc direcția pe care o luaseră gândurile lui. Tulburat, McNamara preferă să o privească pe Bryony și să alunge restul gândurilor din mintea lui. De data aceasta, Bryony purta o rochie albastră lungă până la genunchi, care îi expunea picioarele bine formate. Culoarea pală a materialului îi lumina părul cârlionțat de culoarea căpșunilor. McNamara își amintea bine cum se simțea părul ei pe pielea lui și încercă să împingă memoria la o parte. Nu era cazul să se gândească la anumite lucruri dacă seara aceea nu avea un rezultat pozitiv. CAPITOLUL 3 – UN ÎNCEPUT INTERESANT PENTRU O SEARĂ— Pot să-ți iau haina, detective? îl întrebă ea, întorcându-se spre el când ajunseră în dreptul debaralei de pe hol.
— De ce ești atât de formală? o întrebă el scoțându-și haina. Dacă îmi amintesc corect, îmi foloseai numele ultima oară când ne-am întâlnit, continuă el pe un ton dojenitor, după care îi înmână haina. — Da, mi-aduc aminte, replică ea liniștit, în timp ce îi punea haina pe un umeraș. După ce închise debaraua, se întoarse spre el. — De asemenea, mi-aduc bine aminte că ai refuzat să-mi dezvălui prenumele tău, menționă ea, și își lăsă capul pe o parte, ca și cum l-ar fi provocat. Luminile jucăușe din ochii ei îl avertizară pe McNamara că, de fapt, ea numai glumea cu el. Atitudinea ei nu era nimic altceva decât o tachinare jucăușă. Nu reprezenta un reproș direct față de inflexibilitatea pe care o arătase el la vremea aceea. Dar totuși, acela tot nu părea un motiv suficient pentru a-i dezvălui prenumele lui. McNamara fusese suficient de bun pentru alte femei în trecut așa că ar fi trebuit să fie suficient și pentru ea. Tăcerea se întinse în timp ce cei doi se analizau gânditori unul pe celălalt. Amândoi recunoșteau încăpățânarea cuiva când o aveau sub ochi. Lui McNamara i se păru chiar amuzant că o mână de femeie îi ținea piept. Dar cu toate acestea, privirea din ochii ei îl obligă să spună ceva. — Artair, admise el într-un târziu, deși nu avea nici o tragere de inimă să-și divulge numele. Își păstrase numele secret de prea multă vreme, iar obiceiurile reprezentau o a doua piele pentru el, și încă una comfortabilă. — Acesta-i prenumele meu, preciză el, când îi zări privirea întrebătoare. — Gaelic, observă ea gânditoare. Îmi place. Cred că ți se potrivește și chiar foarte bine. Dacă mi-aduc corect aminte, numele înseamnă urs sau vultur, spuse Bryony și așteptă, mai apoi, ca el să-i confirme supoziția. McNamara o aprobă cu o înclinare rapidă a capului, dar nu spuse nimic. Ea îi zâmbi din nou, iar apoi îl invită cu un gest să o urmeze. Nutrind sentimente contradictorii, inspectorul șef o urmă pe tânăra femeie în bucătărie. Își aducea aminte că femeia prefera să-și petreacă serile în bucătărie și se părea că lucrurile nu se schimbaseră pe-acolo prea mult de la ultima lui vizită în casa ei cu câteva săptămâni în urmă. — Ia loc, îl invită Bryony, gesticulând spre masă. Deja am făcut cafeaua, spuse ea și se îndreptă spre mașina de cafea pentru a aduce carafa la masă. Dacă te cunosc destul de bine, și eu zic că da, vei avea nevoie de ea. — Ce vrei să spui? îi aruncă el o privire încruntată. — Nu citi mai mult decât este nevoie în chestia asta, replică ea, fluturându-și degetele. Știu doar că îți place să muncești ore în șir, iar cafeaua te ajută cu siguranță. În fond, mai că trăiești numai cu cafea din câte am văzut, iar munca pare să fie unicul tău motiv de a exista, ridică ea din umeri, ca și cum ar fi fost pusă în poziția de a-i explica lucruri elementare ale vieții. — Poate că nu și în seara aceasta, își exprimă McNamara speranța pe o voce uscată, iar apoi luă ceașca de cafea pe care ea i-o pregătise. Bărbatul se bucură să vadă că ea își amintise cum îi plăcea să bea cafeaua. Era un semn bun până la urmă. — Deci, Inspectore Șef, spuse Bryony gânditoare, pot să te numesc Artair sau ar trebui să rămân la McNamara? — Acum nu mai e nici un secret, se strâmbă bărbatul. Nu mai este necesar să continui să mă numești McNamara, dar numai atunci când suntem singuri. Nu vreau ca ceilalți să creadă că și ei îmi pot folosi numele, se asigură el să menționeze. Bryony îi aruncă o privire fugară, iar apoi mai sorbi puțin din lichidul fierbinte din ceașca ei de cafea. — Mă întreb de ce, se miră ea pe un glas plin de blândețe. Artair ridică din umeri ca și cum răspunsul nu ar fi avut nicio imporanță, dar apoi se gândi mai bine și clarifică: — Prefer o anumită distanță în relațiile mele, atâta tot. — Deci ar trebui să mă simt flatată atunci, observă ea gânditoare. Uitându-se spre el, își dădu seama că lui nu-i surâdea direcția gândurilor ei. Bărbatul părea să fie extrem de neînlargul lui fiind pus în fața gândurilor ei. Femeia izbucni în râs și îi atinse brațul în joacă. — Nu te teme, inspectore, nu am vrut să sugerez că noi doi am avea o relație specială. Făceam doar conversație. Știi tu, acel ritual social... un lucru pe care oamenii îl fac atunci când se întâlnesc... Bărbatul se încruntă la ea, dar numai așa de fațadă. Nu era într-atât de îngust la minte să nu înțeleagă că ea dorea numai să îi alunge îngrijorarea. Și totuși, în ciuda acelui fapt, omul se simțea ușor confuz pentru că interacțiunea dintre ei nu se desfășura defel așa cum se așteptase el. Cuvintele ei nu îl ajutară să se simtă mai ușurat, dar decise să treacă peste acel moment jenant și încercă să găsească altceva de discutat. — Cum te-ai mai simțit? o întrebă el, iar ochii lui o cercetară de sus până jos. Femeia arăta la fel de bine cum și-o amintea el, iar el își amintea foarte bine ochii ei de un albastru întunecat, cu gene lungi, și pielea ei rozalie. Cu părul ei, îl făcea mereu să se gândească la un tradafir scoțian. Un trandafir scoțian sănătos și luminat de soare. — Nu rău, îi răspunse Bryony cu o ridicare din umeri. După aceea, femeia se ridică și, când îi văzu întrebarea mută din ochi, îi spuse: — Tocmai mi-am amintit că am cumpărat niște prăjituri din aluat fraged și niște fursecuri azi dimineață. Cred că s-ar potrivi bine cu cafeaua. Deși..., începu ea să spună dar apoi lăsă propoziția neterminată. — Deși ce? întrebă McNamara pe un ton suspicios. Știa el că fata putea fi impredictibilă și nu era pregătit pentru nici un fel de surprize chiar atunci. — Tocmai mă întrebam... Poate că ți-e foame. Ai venit direct de la muncă, nu-i așa? — Nu este nevoie să te obosești cu mâncarea, îi înlătură el oferta cu o fluturare a mâinii. Fursecurile sunt suficiente, o asigură el. Pe de o parte, nu voia defel să risipească puținul timp pe care îl avea cu ea, iar, pe de altă parte, nu era ca și cum nu ar mai fi stat flămând în trecut. — Atunci aduc fursecurile, aprobă Bryony cu o aplecare a capului, după care se duse să scoată fursecurile dintr-un dulăpior și să le aranjeze pe o farfurie. Când se întoarse înapoi la masă, McNamara observă că tânăra femeie își mușca buza de jos, ca și cum ar fi vrut să atace un anumit subiect, dar nu știa cum. — Vrei să mă întrebi ceva, spuse el. Haide, dă-i drumul, întreabă. Bryony așeză fursecurile în fața lui pe pătratul alb al unui șervet, iar apoi se așeză de cealaltă parte a mesei și privi drept în ochii lui. Acum, părea extrem de serioasă. — Ai mai auzit ceva de domnul Thompson? îl întrebă ea. McNamara numai la acea întrebare nu se așteptase. Mai mult decât atât, îi displăcea profund subiectul pe care femeia îl atacase, iar neplăcerea îi luci în ochii îngustați. — De ce te interesează domnul Thompson așa deodată? o întrebă el, accentuând numele bărbatului în bătaie de joc. Aveam impresia că nu îți păsa deloc de el. Cum concluzia lui o șocase, femeia îl privi fix cu ochii mari. Extrem de surprinsă pe moment, Bryony nu reuși să îi răspundă nimic preț de câteva clipe. Inspectorul profită de tăcerea ei și îi spuse, nu fără oarecare răutate: — Nu se va întoarce prea curând. Va trebui să îl cam aștepți o vreme, dacă te-ai decis să îl vrăjești. Bryony simți amărăciunea ascunsă din vocea lui așa că se grăbi să clarifice lucrurile imediat. Îl plesni peste braț, iar apoi spuse: — Nu mă interesează individul în acel fel, cap pătrat. Întrebam numai din cauza lui Alice. În ultima vreme s-a cam izolat. Din ceea ce am putut vedea, vorbește numai cu Mary Reid și nici măcar cu ea nu se vede prea des. Am văzut-o pe Alice în după-masa aceasta când am venit acasă și m-a ocolit de parcă aș avea râie. Mă tot ocolește de când s-a încheiat cazul și ca să-ți spun adevărul, m-am cam săturat de tratamentul acesta. Știi, problema este că nu știu dacă mă învinuiește pe mine sau nu. Mai mult decât atât, nu arată nici foarte bine, trebuie să-ți spun. — Ei bine, situația lui Thompson nu este relevantă pentru bunăstarea ei. Omul este vinovat și și-a mărturisit implicarea în afacerea cu prostituate sub vârsta consimțământului și cu șantajele. Nu este chip să scape. Va merge la pușcărie pentru o vreme... Dar oricum, nu am auzit că soția sa l-ar fi vizitat la închisoare așa că aș spune că ea deja a închis ușa peste căsnicia ei. Îmi imaginez că, acum, doar se simte rănită și umilită, iar tu chiar nu poți schimba acest lucru, îi replică el cu indiferență. Lui McNamara nu-i păsa nici cât negru sub unghie de situația lui Thompson. Și chiar dacă simțea o oarecare compasiune pentru Alice, nici de ea nu îi păsa, în fond. McNamara învățase să nu se implice emoțional în nici unul din cazurile sale, deși avea el unele îndoieli că s-ar fi putut implica emoțional în orice. Indiferența și lipsa de emoție erau înscrise cu grijă în codul său genetic. Niciodată nu a depus prea mult efort și nici nu s-a gândit defel la chestiuni atât de nesemnificative. Emoția, mânia sau compasiunea nu făceau decât să arunce o umbră asupra hotarelor, iar lui îi plăcea să vadă totul cât mai clar cu putință. Oricum, un polițist trebuia să se păstreze complet neatins pentru următorul său caz, pentru că un lucru era sigur: mereu va fi un alt caz. Crima nu dormea nicicând în Edinburg. McNamara nu avea de ce să se îngrijoreze din cauza asta. Știa că slujba lui va fi mereu necesară. Dar, indiferent de rațiunile practice, el oricum era lipsit de orice fel de empatie și trăia în concordanță cu un set de reguli rigide pe care și le formase el însuși. Doar întâmplarea făcuse ca regulile lui să coincidă cu codul social și legal al societății. — Nu ești puțin cam... prea rece? se minună Bryony, iar întrebarea ei îl făcu pe McNamara să se încrunte. — Nu-mi permit luxul de a mă împrieteni cu oamenii pe care îi interoghez sau îi arestez, i-o întoarse el. Apoi mormăi, pe sub barbă: Ca și cum aș și vrea ca ei să îmi devină prieteni! El nu avusese intenția ca acele cuvinte mormăite să treacă mai departe de urechile lui, dar Bryony totuși i le-a auzit, așa că l-a întrebat: — Deci ar trebui să înțeleg că eu reprezint excepția de la regulă sau ar trebui să citesc ceva diferit în vizita ta din seara aceasta? Am crezut... că suntem prieteni sau... pe cale de a deveni prieteni... M-am înșelat... Artair? Bărbatul își dădu seama că ea îi folosise prenumele pentru a-și argumenta raționamentul. Omul se uită la ea fix câteva secunde. Părea oarecum nehotărât, iar tăcerea se întinse într-atât de mult încât până la urmă deveni de nesuportat. — Uite, începu ea în forță, iar ochii ei îi arătară că tăcerea lui o rănise. Nu am avut intenția să te pun în dificultate. Putem continua ca acum fără a încerca să definim ce... înseamnă... chestia aceasta, spuse ea, gesticulând cu mâna între ei doi. Concesia făcută de ea cu jumătate de inimă îl determină pe Artair să reacționeze. Își trecu degetele prin păr și se ridică de pe scaun brusc, privind-o cu ochi impenetrabili. Făcu câțiva pași spre fereastră și se opri acolo. Își aruncă privirea afară pe fereastră, dar ochii lui nu înregistrară absolut nimic. Nu văzu nici luminile de pe stradă, nici cele două femei care vorbeau în fața casei familiei Reids. McNamara avu nevoie de câteva secunde pentru a-și aduna gândurile și pentru a putea răspunde reproșului mut al femeii. Numai când se simți sigur pe el, știind exact ce voia să îi răspundă acesteia, își întoarse el capul spre Bryony. — Nu m-am gândit la aceasta, recunoscu el. Cred că ai dreptate, însă. Ești într-adevăr excepția de la regulă pentru că în mod sigur vreau ca noi doi să devenim prieteni. Chiar foarte apropiați, dacă aceasta este posibil. Curbura zâmbetului ei la cuvintele lui îl umplu de mulțumire. Cu toate acestea, îl și îngrijoră. Dacă femeia avea puterea să-l atingă numai cu un zâmbet, atunci el se găsea într-adevăr în pericol. Bryony îl invită să revină la masă pentru a gusta din fursecuri, iar după ce el a luat loc, ea conduse discuția departe de munca lui, știind că el nu dorea să discute despre aceasta. În același timp, avu grijă și să mențină discuția cât mai departe de ceea ce simțea el pentru ea. Bryony nu-l cunoștea foarte bine pe bărbat, dar știa destul de mult ca să înțeleagă că s-ar fi simțit mortificat să-și dea seama că nutrea orice fel de sentimente pentru ceva sau cineva. A vorbi despre acele sentimente cu el nu ar fi fost înțelept. *** Seara se topi ușor în noapte, iar ei deja vorbiseră continuu de câteva ore bune. McNamara își dăduse seama că făcuse o alegere înțeleaptă în seara aceea. Bryony era exact așa cum și-o amintea. Femeia se dovedea mereu inteligentă și plină de umor și, mai important, nu se juca cu el. El îi aprecia onestitatea și femeia nu îl plictisea deloc. Timpul chiar trecuse mai repede decât ar fi crezut. Când soneria telefonului lui mobil le întrerupse conversația, McNamara se posomorî și strivi o înjurătură între buze, ceea ce aduse un zâmbet malițios pe buzele prietenei sale. Polițistul îi remarcă surâsul și se încruntă la ea, dar apoi trebui să recunoască că reacția ei era răspunsul perfect la propriile lui gânduri. Detectivul răspunse la telefon, deși nu îi prea venea să lase seara să se încheie. Cu toate acestea, bărbatul își cunoștea datoria și ce trebuia să se vină mereu pe primul loc în profesiunea sa. Ascultă cu atenție la ce i se spunea, iar apoi răspunse: — Probabil că voi ajunge acolo în douăzeci de minute. După aceea, închise telefonul și se întoarse spre Bryony. Îi ajunsese la urechi oftatul aproape imperceptibil care îi zburase femeii de pe buze când i-a zărit ochii. Zvonul că ochii lui căpătau o culoare metalică și rece ori de câte ori primea vești despre o nouă crimă nu îi era necunoscut. Se părea însă că era incapabil să își controleze acea reacție, chiar dacă ar fi preferat ca fata să nu știe prea multe despre el. — Trebuie să plec, spuse el fără intonație. Bryony se mulțumi numai să dea din cap, iar abia apoi spuse pe un ton calm: — Știu. Să ai grijă de tine, da? mai adăugă ea cu blândețe, dar întrebarea i se simțea în voce. — Da, o să am, îi răspunse Artair și se întoarse să plece. În hol, se opri și o privi cu atenție, în timp ce ea îi scotea haina din debara. — Te voi suna... cât de curând voi putea. — Știu, Artair… Presupun că vei fi foarte ocupat o vreme... spuse ea ezitând, privindu-l cum își încheia nasturii de la haină. — Așa este, Bryony. Voi avea o perioadă destul de ocupată. Așa se întâmplă când apare un nou caz... Dar cu toate acestea te voi suna și voi veni să te văd, în regulă? Ea dădu din cap, iar apoi se ridică pe vârfuri și îi sărută obrazul. — Una pentru drum, știi tu... Ochii lui îi cercetară chipul, iar apoi, el își aplecă capul și îi sărută buzele cu foc. McNamara o mai privi direct în ochii pentru o clipă mai lungă, iar apoi, deschise ușa și se mistui în noapte.
0 Comments
Leave a Reply. |
Categories
All
ArchivesThis website uses marketing and tracking technologies. Opting out of this will opt you out of all cookies, except for those needed to run the website. Note that some products may not work as well without tracking cookies. Opt Out of Cookies |